A murit poporul lui Eminescu, Tudor Vladimirescu și Ștefan cel Mare

A murit poporul lui Eminescu, Tudor Vladimirescu și Ștefan cel Mare A murit poporul care odinioară își iubea eroii și își cinstea poeții. A murit în tăcere, fără cruce, fără bocet, îngropat sub munți de nepăsare și valuri de ură. Nu s-a tras nici măcar un clopot pentru sufletul acestui neam obosit. Nici Eminescu nu mai e citit, nici Tudor Vladimirescu nu mai e înțeles, nici Ștefan cel Mare nu mai e simțit în inimile celor rămași. O parte din acest popor a fugit, s-a împrăștiat prin lume în căutarea unei vieți mai drepte, mai bune, mai umane. A plecat cu sufletul plâns și cu limba română în sânge. A plecat cu tricolorul în inimă, dar cu valiza în mână. A lăsat în urmă părinți singuri, case părăsite și cimitire în care nu mai vine nimeni să aprindă o lumânare. Cealaltă parte a rămas. Rămasă să trăiască pe o palmă de pământ devenită marfă, scoasă la licitație pe piața politică. Rămasă să îndure sărăcia, minciuna, manipularea și o datorie națională care nu mai are margini. Rămasă să tacă, să rabde, să urască. Să se urască unii pe alții. România de azi este un trup sfâșiat, fără inimă și fără suflet. O țară bogată cu un popor sărăcit. O țară dată, vândută, jefuită de cei ce ar fi trebuit să o apere. Iar din suferința aceasta n-a răsărit conștiință, ci doar frustrare, vină aruncată în stânga și-n dreapta, și o ură surdă care mocnește în priviri și în vorbe. Se vorbește despre un viitor, dar nimeni nu mai crede în el. Se rostesc discursuri, dar sunt goale, reci, false. Se flutură steagul, dar parcă nu mai are greutate. Se aud imnuri, dar nu mai tresare nimeni. Poporul lui Eminescu nu mai visează, nu mai iubește, nu mai construiește. Poporul lui Tudor nu mai luptă pentru dreptate. Poporul lui Ștefan nu mai apără nimic. Și totuși, undeva, adânc în pământul acesta, sângele lor încă curge. Încă strigă. Încă ne cheamă. Poate că nu a murit cu totul acest popor. Poate că mai e o scânteie care așteaptă să fie aprinsă. Dar pentru asta, trebuie să învățăm din nou să fim Oameni. Să ne ridicăm din genunchi. Să ne iertăm unii pe alții. Să ne uităm în ochii copiilor și să le promitem că vom fi mai buni. Pentru că dacă nu, vom rămâne o poveste tristă, o națiune care a avut totul și a pierdut totul, fără luptă, fără demnitate, fără lacrimi.