Un nou tip de politician a învățat, nu să conducă pentru binele cetății, ci să devină un falsificator celebru, o lichea abilă, un meșteșugar al desfigurării ordinii firești. Dacă înainte răul se ascundea în umbre, astăzi se afișează la lumină cu tupeu, sub pretextul normalității.
Am văzut, într-un interviu dat în 2002, cum un torționar criminal își povestea faptele cu o „mândrie omenească” ce sfidează rațiunea. Spunea că, până în 1953, intelectualii au fost lichidați cu bestialitate pentru „păcatul” de a fi absolvit o universitate, aici sau în străinătate. Iar fiara roșie îi numea „filfizoni”, cu un dispreț care îngheață sufletul.
Durerea mea nu se naște doar din cruzimea trecutului, ci și din gestul regimului de după 1990, care a răsplătit aceste hiene cu pensii fabuloase, în timp ce victimele lor au rămas cu traume și sărăcie. Chinurile prin care au trecut mii de oameni sunt de domeniul inimaginabilului: nimeni nu scăpa, pentru că trebuiau „să rezolve cât mai multe căpățâni pe noapte”. Astăzi, unii dintre acești călăi încă trăiesc nederanjați, protejați parcă de o complicitate mută, ca și cum prezența lor ar fi necesară pentru a ne reaminti cine hotărăște, de fapt, dreptul la viață.
Românul, prin credința populară, a dat acestor spirite întunecate un destin aparte: cel de a se întoarce mereu să ne bântuie, să distrugă valoarea spirituală și să umbrească lumina harului divin. Blestemul pare a se perpetua, iar opinia publică trădează o toleranță ciudată, aproape de neînțeles.
De ce suntem mereu urâți, prigoniți, tratați ca dușmani ai propriei intelectualități? Se va mai putea oare repara experiența Piteștiului? În prezent, un politician celebru, aflat la vârful puterii, explică totul printr-o frază cinică: „facem ceea ce vedeți pentru că putem și știm ce facem…” Cinismul acesta nu este altceva decât un ecou al tiraniilor care au mutilat omenirea de-a lungul secolelor.
Începutul de mileniu pare să pregătească o nouă ofensivă împotriva credinței. Iar oamenii, credincioși sau nu, copleșiți de deznădejde, riscă să se lepede de Dumnezeu și să accepte tot ce este putred, corupt și rușinos.
Decadența politicului, unită cu morala de joasă speță, scoate la suprafață un tablou sumbru: oameni descompuși, lenea mintală cultivată sistematic și o cacofonie democratică unde libertatea rămâne doar o vorbă goală.
De aceea trebuie să strigăm: A ști pentru a putea, acum! A ști ce am fost, ca să nu repetăm. A ști cine ne calcă în picioare, ca să ne ridicăm. A ști că libertatea nu se câștigă prin compromis, ci prin luciditate și curaj.
