De ani buni se vorbește obsesiv în spațiul public despre „specialii României”. Despre pensiile lor speciale, despre privilegiile lor speciale, despre imunitățile lor speciale, despre confortul lor special construit pe spatele unui popor istovit. Această Românie și-a multiplicat atât de mult „specialii”, încât termenul și-a pierdut orice sens moral. În loc să reprezinte un merit, a ajuns să fie un stigmat, un simbol al unei societăți care și-a pierdut busola valorilor.
Dar cei cu adevărat speciali ai acestei țări nu sunt cei care se autoproclamă astfel și își negociază puterea prin legi scrise pentru ei. Adevărații speciali sunt copiii și tinerii – cei pe care i-am tratat sistematic ca pe o problemă, nu ca pe o soluție. România a uitat un adevăr simplu: fără ei, totul se va prăbuși. Oricât beton se va turna în orașe, oricâte birouri vor fi renovate, oricâte instituții se vor umfla birocratic, o țară fără tineri rămâne doar o carcasă fără viitor.
De 35 de ani, adulții de ieri – deveniți conducătorii de azi – au demolat încet și sigur fundațiile acestei națiuni. Au demontat educația, au ignorat cultura, au sufocat cercetarea, au alungat inovația. Au împins generație după generație către un singur drum posibil: drumul plecării. Iar cei rămași au fost obligați să navigheze printr-un labirint al sărăciei, al dezamăgirii și al lipsei de perspective.
Și totuși, tocmai acești copii și tineri pe care i-au neglijat sunt singura șansă reală a României. Nu politicienii obosiți, nu administratorii de formă, nu jalnicii „speciali” cu salarii de lux și performanțe de carton.
Este vremea să recunoaștem că generatiile viitoare nu au nevoie doar de compasiune, ci de investiție reală: în educație, în profesori, în mentori, în infrastructuri moderne, în programe care să îi pregătească pentru lumea care vine, nu pentru cea care a fost. Copiii nu sunt un „cost”, așa cum îi tratează contabilitatea rece a statului; ei sunt singura resursă regenerabilă pe care o mai are România.
Recuperați-i. Educați-i. Îndrumați-i. Deschideți-le drumul, dați-le aripi și lăsați-i să reconstruiască ceea ce adulții au distrus cu indiferență și lăcomie timp de trei decenii și jumătate. Ei nu sunt doar „viitorul țării” – expresie atât de des folosită încât a devenit banală. Ei sunt singurii care mai pot ridica această națiune din genunchi.
Dacă România ar avea curajul să-i considere pe copii și pe tineri drept adevărații ei speciali, poate că, pentru prima dată după mulți ani, am putea vorbi din nou despre speranță. Iar o țară care își recâștigă speranța este o țară care nu mai poate fi înfrântă.
