În România anului 2025, memoria instituțională pare să se topească mai repede decât zăpada de pe Caraiman. Sub ochii unei opinii publice amorțite și a unei prese parțial cumpărate, asistăm la o demolare controlată a puținelor structuri anticorupție care, cândva, justificau pretențiile europene ale statului român.
Una dintre aceste structuri este Agenția Națională de Integritate (ANI), o creație politică din timpul guvernării lui Adrian Năstase – ironic, un nume sinonim cu „marea corupție”, dar și cu mari concesii făcute Bruxelles-ului în schimbul acceptării României pe lista țărilor eligibile pentru aderare.
ANI: Un paradox cu misiune europeană
ANI a fost înființată nu din inițiativă morală internă, ci ca o cerință expresă a Uniunii Europene. Nu venea ca soluție născută din voința clasei politice românești, ci ca o obligație de „curățenie în vitrină” pentru a mima buna guvernanță.
Și totuși, în ciuda originilor ei cvasi-forțate, ANI sau declarațiile de avere au fost – vreme de aproape un deceniu și ceva – un instrument real de presiune împotriva conflictelor de interese, a averilor nejustificate, a rețelelor locale de baroni politici. Era departe de a fi perfectă, dar era o piesă într-un angrenaj care, dacă ar fi fost lăsat să funcționeze, ar fi putut aduce un dram de normalitate.
Astăzi, asistăm la opusul a ceea ce Bruxelles-ul cerea în 2004: distrugerea a ceea ce, paradoxal, Năstase a făcut bine. Nu pentru că dorea, ci pentru că a fost obligat.
Cui îi era frică de ANI(a se citi declarațiile de avere)?
Cei care, în tăcere sau pe față, au contribuit la emascularea ANI sunt exact cei care s-au temut întotdeauna de transparență: rețelele transpartinice de interese, oamenii cu beneficii speciale și vile nedeclarate, primarii cu nepoți îmbogățiți subit, parlamentarii care „au uitat” de firmele administrate de ei in nume propriu sau prin interpusi.
Demolarea ANI poate fi dovada că România nu se mai teme de Bruxelles – sau cel puțin așa poate cred cei care trag sforile din umbră.
Aici vine întrebarea perfectă sub semnătura amar-ironică: „Ce știu ei și noi nu știm, de își permit chestia asta?”
Poate știu că Uniunea Europeană e prea slabă sau prea ocupată cu propriile crize. Poate știu că presa locală nu mai are mușcătura de altădată. Poate știu că tinerii sunt usor de manipulat și votează pe TikTok și nu citesc. Poate știu că românii nu mai ies în stradă doar pentru festivaluri sau fotbal.
Sau poate știu că statul român este, în fond, capturat – iar ANI, la fel ca fostul DNA actualmente PNA era una dintre ultimele bastioane ale unei idei care a murit: ideea că un politician trebuie să fie responsabil.
Amintirea Mătușii – și ce nu vrem să recunoaștem
Într-o țară în care expresia „i-a trecut casa pe numele mătușii” a devenit normă de guvernare, ANI avea sens pentru puțini jurnaliști de invesțigatie. De-a lungul anilor, jurnaliști au cerut declarațiile de avere documentat sute de cazuri de incompatibilitate, conflicte de interese și averi care sfidează realitatea fiscală.
Astăzi, însă, „mătușa” se întoarce ca simbol al impunității. Dacă înainte ascundea averea, azi ascunde și adevărul. Se pare că România nu doar că și-a pierdut anticorpii, dar și memoria.
În loc de concluzie
Nu e vorba doar de ANI. E vorba de direcția în care ne îndreptăm. O țară care își sabotează singură propriile reforme, chiar și cele impuse cu greu din afară, este o țară care se predă. Cui?? Ce urmează după ANI? DNA este deja sub orice critică. Jurnalismul de investigație?
