Trăim o epocă în care sufletul omului este din ce în ce mai izolat, rănit și derutat. Deși părem înconjurați de informație, de opțiuni și de „progres”, în adâncul inimii noastre se întinde un gol tot mai adânc, o sete neostoită după sens, după curăție, după iubire adevărată. Într-un astfel de context, nu doar că este actuală nevoia de sfinți – ea devine stringentă, vitală. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de sfinți.
Și nu doar de sfinți „ai noștri”, nu doar de sfinții închisorilor, de cei contemporani sau români, ci de toți sfinții Bisericii, cei care au fost lumini în întunericul istoriei și făclii neadormite în noaptea sufletului. Avem nevoie de ei nu ca de simple icoane pe perete, ci ca de prieteni vii, ca de modele concrete și mijlocitori plini de milă. Ei sunt cei care ne pot scoate din orbirea egoismului, din capcanele mândriei moderne și din înstrăinarea de Dumnezeu.
Sfinții nu sunt un subiect academic. Nu ne folosește să vorbim despre ei doar în conferințe și simpozioane, oricât de rafinate ar fi acestea. Ceea ce ne mântuiește este rugăciunea împreună cu ei, trăirea în duhul lor, simțirea prezenței lor în viața noastră. Avem nevoie de o credință vie, lucrătoare, nu de o înșiruire de cuvinte și teorii. Nu ne ajută să rostim discursuri patetice despre sfinți, dacă nu ne smerim în fața vieților lor. Sfințenia nu se predică, se trăiește.
Mai mult, nu trebuie să cădem în ispita de a folosi numele și harismele sfinților pentru exhibiționism religios sau profit personal. Nu ne folosește nimic să vorbim despre sfinți de pe piedestale înălțate de mândrie, dacă, în realitate, nu avem nici cea mai mică pătrundere în viața lor tainică. Nu este nevoie de emfază, ci de lacrima smerită. Nu de aplauze și spectacol, ci de genunchi plecați și inimă înfrântă.Adevărata apropiere de sfinți nu se face prin fast, ci prin simplitate. Prin rugăciuni rostite din durere, nu din obișnuință. Prin slujbe făcute cu inimă tremurătoare, nu prin formalism ritualic. Prin pelerinaje în care nu doar pașii noștri se mișcă, ci și inima ni se zdrobește și renaște.
Sfinții nu sunt figuri legendare dintr-un trecut idealizat. Ei sunt prezentul vieții Bisericii. Ei sunt, prin harul lui Dumnezeu, frații noștri mai mari, care veghează asupra noastră, care plâng pentru neputințele noastre, care se roagă neîncetat pentru lume. Ei sunt dovada vie că sfințenia nu este imposibilă, ci că omul, oricât de jos ar fi căzut, poate fi ridicat prin Hristos și poate deveni lumină în întuneric.De aceea, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne lipim inima de inimile sfinților. Să învățăm de la ei nu doar ce înseamnă credința, ci și cum să iubim cu adevărat, cum să suferim cu nădejde, cum să trăim cu sens.
Și poate, în cele din urmă, cum să ne sfințim și noi viața – nu cu pretenții, ci cu smerenie, nu prin cuvinte, ci prin tăcerea care lasă harul să lucreze.
