În Franța, când statul ridică tonul sau se joacă prea mult cu nervii cetățeanului, se aude pe străzi un strigăt răsunător: „Blocăm tot!”. Și nu e doar o metaforă. Blocăm drumuri, gări, aeroporturi, fabrici – blocăm și respirația guvernanților care, dintr-odată, își amintesc că poporul există. Francezul are o artă înnăscută a protestului: știe să își transforme nemulțumirea în spectacol, iar spectacolul în presiune politică.
În România, când statul ridică tonul, românul ridică din umeri. „Ce să facem? Permitem tot…”. Permitem scumpiri, permitem cozi la taxe inventate peste noapte, permitem spitale care ard și școli care se prăbușesc, permitem ca promisiunile electorale să fie reciclate mai ceva ca PET-urile. Și culmea, nu doar că permitem, dar uneori chiar aplaudăm. Românul și-a dezvoltat o abilitate rară: aceea de a transforma orice abuz în banc de duminică seara.
Francezul blochează tot pentru că știe că libertatea e un drept. Românul permite tot pentru că și-a convins conștiința că libertatea e un lux. Francezul urlă la guvern: „Nu ne atingeți pensiile!”. Românul șoptește între vecini: „Ai auzit că ne mai iau o taxă? Las’ că ne obișnuim…”.
Ironia face ca românul să fie specialist mondial în „revolte tăcute”. Le organizează în bucătărie, cu vecinul de bloc, înjurând puterea în timp ce-și plătește cumințel facturile. În timp ce francezul își strigă furia în stradă, românul și-o îneacă în ciorba de seară. Unii blochează orașe, ceilalți blochează telecomanda pe știrile de la ora 19.
Diferența dintre cele două popoare e și mai vizibilă în simboluri. În Franța, manifestantul își pune vestă galbenă și strigă până cade guvernul. În România, cetățeanul își pune papucii, se așază la balcon și strigă doar când echipa preferată ratează un gol.
Și totuși, să nu fim prea aspri. Românul nu e chiar un laș. El are propriile arme de luptă: „las’ că merge și așa”, „lasă-i, dom’le, că toți fură”, „asta e, nu schimbăm noi lumea”. Sunt gloanțe retorice cu care își împușcă singur orice șansă de schimbare.
Cât despre viitor, e simplu: francezul îl negociază în stradă, românul îl negociază la ghișeu, cu o șpagă mică „să meargă treaba”. Și de aici se nasc două Europe: una care își face dreptate prin forță civică, alta care își îngroapă dreptatea sub dosare prăfuite.
Întrebarea care rămâne e: cât timp vom mai spune „permitem tot”? Până când nu vom mai avea nimic de permis? Sau poate până când vom învăța și noi să blocăm ceva – dacă nu drumurile, măcar propria noastră resemnare?
