Într-o ţară în care justiţia se mişcă precum melcul obosit prin nămolul birocratic, dosarul DIICOT privind devalizarea Băilor Herculane a reuşit, printr-o minune termală, să producă condamnări reale, nu doar legende urbane.
Asta, desigur, până intră deciziile în recurs, apel, revizuire, re-revizuire, recalculare, reevaluare şi ritualul tradiţional al „hai să vedem dacă nu cumva se prescrie ceva între timp”.
Condamnări cât un sejur all-inclusive la puşcărie
Omul de afaceri Alexandru Gavrilescu a primit 10 ani și 4 luni – adică exact timpul necesar cât să se refacă complet, fizic şi spiritual, într-o bază de tratament cu gratii. Statul îi mai ia şi peste un milion de euro, ceea ce demonstrează că, în România, recuperarea prejudiciilor se face cu aceeaşi delicateţe cu care se ciuguleşte cozonacul: doar dacă nu e foarte greu de mestecat.
Lichidatorii judiciari Mioara Dumitrache şi Victoriţa Oprea – câte 9 ani fiecare.
Executorul judecătoresc Gheorghe Brad – 7 ani.
Lichidatorul Marius-Cristian Ghiţă – 6 ani.
Omul de afaceri Ion Tăbugan – 5 ani.
Pe scurt, un resort întreg de pedepse, demn de o ofertă „early booking” în sistemul penitenciar.
„Creierul” Armaş scapă, dar cu buzunarele uşurate
Fostul deputat PSD Iosif Armaş, considerat de procurori mintea operaţiunii, a beneficiat de tradiţionala instituţie românească: prescripţia, sfânta ocrotitoare a celor cu avocaţi buni şi timp mult.
Totuşi, instanţa i-a confiscat 4,8 milioane de euro, semn că, dacă nu-l iau pe om, iau măcar banii – ceea ce, în justiţia românească, e considerat un succes cu totul neobişnuit.
19 hoteluri, băi termale și jumătate de stațiune – puse la păstrare pentru stat
Judecătorii au dispus confiscarea a 19 imobile, printre care:
- Hotelurile Hercules, Ferdinand, Diana, Afrodita, Roman, Minerva
- Băile Apollo, Hebe, Neptun, Venera, Diana
- Cazinoul, sanatorii, pavilioane şi alte relicve ale unui turism cândva respectabil.
Practic, dacă mai continua sentinţa cinci minute, statul confisca şi aburii de la izvoarele termale.
Acum urmează cea mai grea parte: staţiunea devine a Statului Român, ceea ce, după cum ştim, e începutul sigur fie al renaşterii, fie al unei degradări accelerate cu panglică tăiată festiv.
Zahăr, Herculane și o afacere care te lasă în comă diabetică
Cazul începe în 2001, când Armaş a luat din rezerva de stat 10 milioane de kilograme de zahăr. A vândut zahărul, a uitat să-l pună la loc şi a cumpărat Băile Herculane.
Un troc perfect românesc:
Zahăr → bani → staţiune.
La ce să ne aşteptăm acum? La o nouă achitare? La o nouă prescripţie? La teleportarea dosarului în alt secol?
Dat fiind istoricul justiţiei noastre, e prudent să nu ne hazardăm în profeţii.
Dar, după cum curg lucrurile, scenariile plauzibile sunt:
- Apelul durează suficient cât să fie inaugurată o nouă eră geologică.
- Imobilele confiscate rămân în conservare până se conservă de tot.
- Cazul se reia după ce se prescriu alte fapte care încă nu s-au prescris.
- O minune: Baile Herculane chair vor sta pe picioare. (Acesta e trecut la categoria SF.)
Până atunci, DNA, DIICOT şi instanţele se vor pregăti pentru eternul sport românesc: ride the prescripţie wave.
