Prin rândurile așternute azi aici vrem să vă reamintim de o mișcare care ne-ar putea hi de folos oricând, dacă își păstrează idealurile din start. Dar să facem prezentările. E vorba de Alianţa Civică, o organizație neguvernamentală din România, cu sediul la București, creată în anul 1990, în scopul dezvoltării societății civile din România. Între anii 1990 – 1996 Alianța Civică a jucat un rol important în democratizarea societății românești organizând numeroase acțiuni civice ca de pildă seminarii, demonstrații, etc. Deși nu a fost un partid politic și nu a candidat vreodată ca entitate separată în alegeri, numeroși membri ai Alianței Civice au fost propulsați în diferite funcții în stat și în administrațiile locale ca parte din decizia organizației de a se implica activ în viața politică din România. Printre ei se numără și Emil Constantinescu ales președinte al României în anul 1996. A fost înființată la data de 7 noiembrie 1990 prin sentința civilă nr. 2274 a judecătoriei sectorului 1. Începând cu aceea dată specialiștii Alianței Civice lucrează la Carta Alianței Civice care va fi lansată cu ocazia Convenției Naționale a Alianței Civice din 14 – 15 decembrie 1990, de la București. Tot atunci se lansează deviza “Nu putem reuși decât împreună”. Prin statut Mandatul de președinte se exercită prin rotație. Primul președinte ales fiind Marian Munteanu președintele Ligii Studenților din Universitatea București, aflat în greva foamei după eliberarea din detenția la Jilava. Printre președinții Alianței Civice s-au numărat scriitoarea Ana Blandiana și Prof. Dr. Șerban Rădulescu-Zoner. La scurt timp Marian Munteanu fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere (dominat de GDS), a demisionat din funcția de președinte și, după alte câteva luni, s-a retras din Alianța Civică În 1991 o parte din membrii Alianței Civice au constituit Partidul Alianța Civică, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, partid care în anul 1998 s-a unit cu Partidul Național Liberal.
Piata Universitatii (1990)
GABRIEL ANDREESCU
(…) Alianţa Civică s-a născut, într-adevăr, dintr-o ameninţare. Şi atunci nu este deloc ciudat că ideea ei s-a înfiripat la sfârşitul lui iunie, luna în care cohortele de falşi sau adevăraţi mineri au invadat Bucureştiul într-o izbucnire de ură şi violenţă pe care Europa nu le-a mai cunoscut, într-o astfel de formă, de pe vremea nazismului. În luna iunie au avut loc întâlnirile cu cei ameninţaţi: asociaţiile şi grupările independente; ziarele incomode; liderii partidelor de opoziţie. De la Pro Europa din Târgu Mureş până la Agora din Iaşi. De la PNŢCD până la ecologişti. S-a testat ceea ce era sau putea fi credibil în lumea noastră invadată de suspiciune. În august devenise evident că miza de fond era societatea civilă. Pluripartidismul nu are autenticitatea decât pe terenul ei. Strategiile politice artificial legate de jocul de putere pot chiar să impieteze. În septembrie, organizaţiile hotărâte să participe la constituirea Alianţei se puseseră de acord. Octombrie a fost luna statutelor, a organizării, a precizărilor de fond. Între 26 şi 28 octombrie s-a ţinut, la Timişoara, Conferinţa internaţională asupra Democraţiei şi Drepturilor Omului.După o zi întreagă de dezbateri, seara, se punea la punct, împreună cu iniţiatorii din Bucureşti, Iaşi şi Braşov, experimentul unei conlucrări timişorene. Aşa s-a născut, prin implicarea puternicelor structuri civice din oraş, macheta unei filiale. Timişoara era, încă o dată, oraşul pilot. Ştiam cu toţii că timpul nu mai aştepta. Pe 7 noiembrie s-a anunţat, cu o publicitate ce ar fi putut părea vanitoasă, constituirea. Pe 9, conferinţa de presă nu eliminase, probabil, unele neclarităţi. Dar pe 15 noiembrie, Alianţa Civică arătase deja că reprezintă ultima şansă a societăţii româneşti.
(fragment din editorialul Alianţa Civică, revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)
LUCIA HOSSU-LONGIN
În 16 decembrie 1991, la comemorarea martirilor revoluţiei de la Timişoara, Ana Blandiana vorbea despre continuarea revoluţiei, paşnic, dar ferm, până la victoria deplină. Ce înseamnă această victorie? ată câteva precepte: epurarea guvernului, justiţiei şi procuraturii de cadrele nomenclaturii comuniste. Urmărirea în justiţie a celor vinovaţi din Ministerul de Interne şi MApN pentru represiunea din decembrie 1989. După doleanţa timişorenilor, Vrem dreptate pentru morţi, nu fotolii pentru hoţi, democraţia nu se putea instala în România fără respectarea drepturilor omului şi fără libertatea mediilor de informare, fără adevărul despre revoluţie; pledoaria ca la funcţia de preşedinte al ţării să nu mai aspire foştii activişti comunişti, pentru că preşedintele României trebuie să fie simbolul despărţirii noastre de comunism. Era o idee politică extraordinară continuarea spiritului Timişoarei, din decembrie 1989, idee care se va regăsi în toate documentele Alianţei. La primul miting al AC din 21 decembrie 1990, din Piaţa Universităţii, noi, participanţii, am fost rugaţi să purtăm îmbrăcăminte cernită, brasarde negre, flori şi lumânări aprinse. Ce deplângeam noi? Idealurile revoluţiei trădate. Tineretul a murit, javrele s-au pricopsit, Păcat, păcat de sângele vărsat. Atunci s-a dat publicităţii Carta Alianţei Civice, programul în 24 de puncte al acestui organism reprezentativ al societăţii româneşti. Atunci s-a născut deviza Alianţei Nu putem reuşi decât împreună. Valabilă ieri, azi şi mâine. Un an mai târziu, în 12 aprilie, în Piaţa Revoluţiei, Alianţa demonstrează pentru libertate şi adevăr la Televiziunea publică, învinovăţită pentru daune incalculabile aduse moralei şi conştiinţei publice. Cât timp Ana Blandiana a condus Alianţa Civică, această organizaţie n-a putut fi manevrată, ea a sancţionat orice atentat la democraţie, s-a aflat în stradă ori de câte ori viaţa politică o vira spre totalitarism, îndemnând la unire, solidaritate şi veghe. Trecutul rămâne încă actual în România, spunea Le Figaro în anii postdecembrişti. Aserţiune încă viabilă şi astăzi. România nu are încă în spate suportul solid al adevăratelor reforme în economie, în legislaţie, în justiţie, în drepturile omului. E nevoie mai mult ca oricând de continuarea revoluţiei. Avem nevoie să rămânem de veghe, aşa cum Alianţa Civică a stat la temelia democraţiei două decenii.
MIHAI ŞORA
Oricând, dorinţa societăţii de a dialoga cu puterea şi, în ultimă instanţă, de a o controla, aşa cum e legitim, va putea fi etichetată drept tentativă de destabilizare şi reprimată ca atare. Iată de ce avem atâta nevoie de adevăr şi de transparenţă. Şi iată de ce avem nevoie şi de o societate civilă bine articulată, coerentă şi unită, care să-şi poată impune punctul de vedere fără a recurge la violenţă, pur şi simplu pentru că punctul ei de vedere coincide cu interesul general. Primul obiectiv al Alianţei noastre Civice este să trezim şi să stimulăm capacitatea de dăruire pentru binele public a tot ce este competenţă în ţara românească. Facem aşadar apel la milioanele de compatrioţi, atât de înzestraţi de la bunul Dumnezeu, să-şi pună toată priceperea în serviciul binelui tuturora, cu convingerea că numai în felul acesta va putea fi realizat binele fiecăruia în parte. De această alianţă a tuturor competenţelor la nivelul societăţii civile este absolută nevoie la acest viraj, plin de greutăţi neprevăzute, pe care ţara întreagă trebuie să-l ia cu minimum posibil de pierderi, în drumul ei spre economia de piaţă, în vederea asigurării unui trai omenesc pentru toţi împreună şi pentru fiecare în parte şi asta într-un viitor destul de apropiat ca să ne putem bucura şi noi, cei de faţă, nu numai urmaşii noştri, măcar de unele din roadele lui.
(fragment din articolul apărut în revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)
Cu plecăciune, prof univ Pompiliu Comșa