Nu este o surpriză pentru mine. M-am obișnuit cu ochii scrutători ai celor care nu știu să citească sufletul, ci doar să-l pândescă, să-l judece, să-l rănească. Sunt vânat pentru ceea ce gândesc, pentru ceea ce scriu, pentru că îndrăznesc să spun adevărul – nu pe cel convenabil, ci pe cel crud, dezgolit de poleiala ipocriziei.
Ați primit liber la înjurat. Știți să faceți asta. O faceți cu pasiune, cu ură, cu frustrare. V-ați perfecționat în dispreț, iar limba v-a devenit armă și scuipat. Atât puteți. Atât faceți.
Ați uitat că dincolo de vorbele mele stă un om. Unul care și-a pus sufletul în palme și l-a oferit fără scut. Unul care a vorbit când alții au tăcut, care a plâns când alții au râs, care a iubit acest popor chiar și când l-a durut.
Dar voi nu vreți adevăr. Vreți spectacol. Vreți vinovați ușor de arătat cu degetul, pe care să-i trântiți la pământ, ca să vă simțiți mai drepți. Mai buni. Mai morali. Și totuși, în fiecare blestem aruncat spre mine, eu vă aud durerea. În fiecare insulă de ură, eu citesc neputința voastră. Și mă doare. Nu pentru mine. Ci pentru voi.
Pentru că suntem un popor care se devorează singur. Care își ucide profeții, își uită înțelepții, își urăște propriii fii doar pentru că au curajul să vorbească.
Dar să știți un lucru: nu m-ați învins. Nu mă poate doborî ura voastră, fiindcă nu am construit pe ea. Eu scriu din iubire. Din disperare uneori, da, dar tot din iubire. Și nu o să mă opresc.
Fiindcă nu scriu pentru voi, cei care vânați. Scriu pentru cei care au fost vânați înaintea mea.
Pentru cei care nu mai pot vorbi. Pentru cei care încă mai speră că într-o zi, România nu va mai fi un teatru al răzbunării și al disprețului, ci o casă a adevărului și a iertării.
