Știți unde se nasc emoțiile, impulsurile și amintirile?
Într-un spațiu infinit de mic, între doi neuroni, acolo unde materia și spiritul se ating pentru o clipă. Acolo se decide, într-o fracțiune de secundă, dacă vom iubi sau vom urî, dacă vom fugi sau vom îmbrățișa, dacă vom vorbi sau ne vom închide în noi.
Omul tulburat nu e pierdut.
E, de cele mai multe ori, copleșit de propria sa biologie: de un creier care își dorește sens, dar se mulțumește, în lipsă de altceva, cu stimul. Când viața devine prea grea, prea incoerentă, prea dureroasă, creierul nu mai cere adevăr, ci alinare. Nu mai cere direcție, ci doar o pauză de la suferință.
Și atunci apare întrebarea: Ce cauți tu, de fapt, când cauți plăcerea?
Dacă sapi sub stratul de „vreau să mă simt bine”, găsești aproape întotdeauna altceva:
– cauți sens, atunci când totul pare fără sens;
– cauți pace, când mintea ta nu mai tace;
– cauți întregire, când te simți rupt în bucăți.
Substanța promite exact ceea ce-ți lipsește existențial, cu efectele adverse de rigoare, de multe ori extrem de grave:
anxioliticul oferă pace, stimulantul oferă energie și sens, alcoolul oferă conexiune temporară, opioidele oferă căldură — o întoarcere chimică în brațele mamei. Doar că, uneori, omul se rătăcește și caută cerul în receptorii neuronali, în loc să-l caute în propria conștiință.
Aici e nodul problemei. Nu faptul că există medicamente sau substanțe – unele salvează vieți, altele mai mult distrug – ci felul în care ajungem să credem că doar ele ne pot salva.
Omul tulburat nu e slab. E suprasaturat.
Omul tulburat doar nu reacționează „ca toți ceilalți”.
La el, prea multe informații se bat cap în cap:
– „fii puternic” versus „nu mai pot”;
– „trebuie să reușești” versus „nu mai văd niciun rost”;
– „ai tot ce-ți trebuie” versus golul din interior pe care nimeni nu-l vede.
Creierul lui nu e leneș, ci supraturat. Sistemul nervos e în alertă, corpul trage semnale roșii: insomnie, anxietate, atacuri de panică, apatie, izbucniri emoționale. Iar societatea, în loc să vadă lupta, vede „problema”:
– „e instabil”,
– „e dificil”,
– „are ceva la cap”.
În realitate, omul tulburat încearcă să facă față unei suferințe pentru care nu a primit nici instrumente, nici limbaj. Așa se ajunge de multe ori la consum: nu pentru „distracție”, ci pentru supraviețuire.
Stimuli în loc de sens
Creierul, ca organ, lucrează cu stimuli.
Dar omul, ca ființă, are nevoie de sens, de Dumnezeu.
Când sensul lipsește, stimulul devine surogat:
– dacă nu am pace, măcar să nu mai simt frica;
– dacă nu am direcție, măcar să am energie;
– dacă nu am iubire, măcar să nu mai simt dorul;
– dacă nu am apartenență, măcar să nu mai simt singurătatea.
Așa ajunge substanța să semene cu o „mântuire rapidă”:
promite mult, oferă parțial, ia înapoi cu dobândă. Ficat, inimă, creier, relații, bani, demnitate – toate intră la „efecte adverse”.
Când cerul e redus la chimie
În spatele fiecărei dependențe există o poveste.
În spatele fiecărui „exces” – o lipsă.
Drama începe atunci când omul ajunge să creadă că el însuși nu mai există dincolo de substanță. Că fără alcool nu poate vorbi. Că fără pastilă nu poate dormi. Că fără stimulent nu poate munci. Că fără drog nu poate suporta realitatea.
În acel moment, cerul lui – speranța, liniștea, bucuria, identitatea – este mutat din zona conștiinței în zona receptorilor neuronali. E ca și cum ai încerca să bagi infinitul într-o fiolă.
Dar omul e mai mult decât chimia lui.
Biologia explică reacțiile, nu și sensul lor.
Conștiință, sens și Dumnezeu
Conștiința este locul în care viața ta capătă sau își pierde sensul.
Acolo îți pui întrebările la care nicio rețetă medicală nu poate răspunde:
– „De ce am trăit toate astea?”
– „Cine sunt eu, dincolo de greșelile și dependențele mele?”
– „Mai poate ieși ceva bun din viața mea?”
Aici se deschide un alt nivel al discuției: unul în care nu mai vorbim doar de creier, ci de suflet. De relația cu tine însuți și, pentru mulți oameni, de relația cu Dumnezeu.
Pentru că, oricât am încerca să rezolvăm totul chimic, rămâne un loc în interior pe care doar sensul îl poate umple.
Iar pentru cei care cred, sau măcar îndrăznesc să caute, acest sens trece printr-un adevăr simplu:
Dumnezeu are răspuns la toate și este singurul care poate da sens
– durerii tale, istoriei tale, rătăcirilor tale, întoarcerilor tale.
Nu înseamnă că medicamentele nu mai au loc, nici că suferința dispare magic.
Înseamnă, însă, că nu mai ești singur în ea. Că viața ta nu se reduce la diagnostice și la doze. Și că vindecarea nu înseamnă doar „să nu mai consumi”, ci să înveți să trăiești altfel, cu un alt centru, cu un alt cer.
„Nu mai vreau să caut cerul în receptorii mei neuronali.
Vreau să-l caut în cine sunt eu cu adevărat.
în Dumnezeu, care poate da sens acolo unde eu nu mai văd niciunul.”
