Petronel Vizitiu
***
Sub cerul de jar,căldura dogorește
Pământul adună cu sete,sudoarea
Și timpul bătrân,în loc se oprește
Privind cum se-ncinge pe lume suflarea.
Copacii,plecați,nu mai cântă nici vântul
Pe câmp fir de iarbă,de jale se frânge
Și soarele arde acum pe pământul
Ce geme în taină de sete și sânge.
În aer plutesc năluci de miraje,
Sclipiri otrăvite ce mint a răcoare
Iar omul pribeag,cu gândul la plaje
Se-ascunde zadarnic de focul cel mare.
Dar vine din zare o șoaptă spre noi
O clipă de nor și de vânt ce adie,
Și-n suflet răsare un cântec de ploi,
Ce stinge durerea,aduce tărie.
O,vreme cumplită,cu patimi de vară
Tu frângi și tu arzi,dar în taină tu crești,
Din chin și din spasm,sămânța de seară
Când norii coboară și doruri unești.