În România, femeile sunt ucise de soții și iubiții lor, sunt abuzate, mințite, înșelate, trimise să facă bani vânzându-și și corpul. Altele sunt băgate în pușcărie când îndrăznesc să se apere sau trăiesc cu frica zilnică în suflet, cerând ajutor care nu vine niciodată.
Prea puține sunt iubite. Prea puține sunt apărate. Prea multe sunt îngropate.
Sâmbătă, 31 mai. O seară de primăvară târzie. La Ștefăneștii de Jos, în Ilfov in cartierul Cosmopolis, o tânără se plimba cu fetița ei de doar trei ani. O prietenă le însoțea. Aerul cald, liniștea aparentă a unui cartier rezidențial modern – nimic nu anunța ceea ce avea să devină o tragedie sfâșietoare. În câteva secunde, lumea Teodorei Marcu s-a năruit sub patru focuri de armă. Două au lovit-o direct în piept și abdomen. În pântecele ei era o altă viață, nedesprinsă încă de inimă. Amândouă s-au stins.
Teodora avea doar 23 de ani. A iubit, a sperat, a visat. A fost rănită, umilită, urmărită. A cerut ajutor. Nu l-a primit.

Un trecut marcat de abuz, o viață frântă prea devreme
Totul a început cu ani în urmă, când era doar o copilă. Avea 14 ani când s-a îndrăgostit de Robert Lupu, zis „Wolf”, un bărbat care i-a promis că o iubește și că este singur. Era o minciună. Minciuna s-a transformat, cu anii, în teroare.
După doi ani de relație, Teodora a încercat să se desprindă. S-a căsătorit, a devenit mamă. Dar nu a scăpat niciodată cu adevărat. Robert o urmărea, o suna, apărea în calea ei. A cerut un ordin de protecție. A fost doar o hârtie.
„Nu puteam să scap. Era mereu acolo. Și, într-un mod ciudat, simțeam că nu am cum să-l dau afară din viața mea. Am cerut ordin de restricție. Nu l-a oprit,” spunea ea, cu o sinceritate tulburătoare, în emisiunea Insula Iubirii.
„Tremura efectiv de frică”, a spus avocatul, explicând că Teodora avea atacuri de panică de câte ori apărea fostul iubit. El îi trimitea mesaje în care o amenința că „ori tu, ori eu, unul dintre noi moare”, „nu scăpați de mine” și „te fac vedetă internațională”.
Dosarul inițial de la Parchetul Bacău a fost declinat la DIICOT, care a clasat cercetarea pentru accesul ilegal la sisteme informatice, considerând că fapta nu e gravă și nu prezintă interes public.
Celelalte acuzații – amenințare, hărțuire, furt – au fost trimise înapoi la parchet, fără rezultat. Tribunalul Bacău a confirmat, în 2022, clasarea anchetei, motivând că trecerea timpului a „diminuat rezonanța socială a faptei”.
Ultimul drum
În acea seară de mai, a ieșit cu fetița la plimbare. Poate vorbise cu bebelușul din burtică, poate își făcuse planuri despre cum va arăta viața în patru. N-a știut că urma să își trăiască ultimele clipe. Sotul ei Alex Marcu avea un spectacol la Chisinau.
Robert a venit cu arma și a tras. A tras fără milă, cu ură, cu o sete de control pe care nici moartea nu a mai putut-o opri. A fugit, apoi s-a sinucis. L-au găsit mort, în apropiere.
O fetiță de trei ani a privit
Poate cel mai sfâșietor detaliu nu e doar moartea unei tinere și a copilului ei nenăscut, ci imaginea unei fetițe care și-a văzut mama prăbușindu-se în fața ochilor. Ce poate înțelege un copil de trei ani despre moarte? Ce coșmaruri vor veni în nopțile ei, ce teamă va purta cu ea toată viața?
Cine o va învăța să aibă din nou încredere în oameni? Cine va repara ceea ce nu mai poate fi reparat?
Teodora a strigat. Nu o dată. Nu a fost ascultată. În România, un ordin de restricție nu ține un glonț în loc. Nu ține agresorii departe. Femeile încă mor, iar statul încă le numără statistic, după ce e prea târziu.
Nu e prima, nu va fi ultima. Dacă nu schimbăm ceva.
Robert Wolf, ucigasul Teodorei Marcu, s-a sinucis cand a fost la un pas de a fi capturat de fortele speciale ale Politiei, au declarat sambata noapte surse judiciare.

O cruce albă. Două nume. O întrebare: Unde eram cu toții?
Pe crucea Teodorei se va scrie numele ei. Și, poate, al copilului nenăscut. Două vieți. Două suflete. Împușcate pentru că un bărbat nu a știut să accepte „nu”. Pentru că societatea i-a dat impresia că are dreptul să stăpânească. Să bântuie. Să omoare.
Teodora Marcu avea 23 de ani. Era mamă. Era însărcinată. Avea speranțe. Le-a pierdut într-o țară care nu a fost în stare să o protejeze.
În România, statisticile privind violența domestică sunt alarmante, iar numărul femeilor ucise de parteneri sau foști parteneri e în creștere.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Câte Teodore mai trebuie să moară până când statul va lua în serios protecția victimelor?
Cazul Teodorei nu este singular. Este simptomul unei culturi bolnave, care tratează violența domestică ca pe o ceartă minoră, care nu crede victimele decât când este prea târziu. Iar în fața pistolului, ordinul de protecție devine o simplă hârtie.