Am spus-o și nu glumesc: citesc toate comentariile voastre. Și, cu mare atenție, mă opresc mai ales asupra celor scrise de idioți. Iată un exemplu grăitor, o mostră din felul în care unii dintre noi înțeleg să se exprime:
„Daca ai ajuns sa scrii atatea randuri despre un idiot si sa postezi pe un grup unde romanul cauta de munca si doreste sa plece din tara pt un salariu mai bun, inseamna ca esti mai idiot ca el, mai prost, mai cretin! Sunt uzante pe care TREBUIE sa le respecte, nu sa si care plozii in vizite oficiale, nu sa aibe atitudini de sluga etc pt ca este el original! Cand nu esti pentru un job, elegant pleci acasa , dar cand esti analizat si pus pe un piedestal ca vai draga esti ,, altfel,, eu zic- Mars dracu la ma ta care te a facut atat de prost! Nu ai stofa de presedinte, n ai demnitate, n ai onoare! Ma doare fix in … de originalitatea lui, il dispretuiesc precum milioane d3 oameni! Idiot sadea! 😂” (Elena Șerban)
Așa arată, în toată „splendoarea” sa, un comentariu tipic al celor care confundă libertatea de exprimare cu libertatea de a scuipa venin. Dincolo de ortografia șubredă, dincolo de lipsa minimului respect față de limbă sau față de interlocutor, se ascunde însă altceva: o frustrare colectivă.
Omul acesta nu mai știe să argumenteze, ci doar să înjure. Nu mai știe să construiască, ci doar să dărâme. Nu mai caută adevărul, ci satisfacția de a insulta. Și, culmea, își imaginează că prin astfel de descărcări își face datoria civică.
Trist este că asemenea „specimene” nu sunt excepții. Ele dau tonul. Ele modelează atmosfera publică. Ele ucid dialogul și transformă orice dezbatere într-o mocirlă.
De fapt, un astfel de comentariu ne arată nu cât de „idiot” ar fi cel criticat, ci cât de adâncă e prăbușirea spirituală a celui care scrie. Căci atunci când nu mai ai argumente, rămâne doar scuipatul. Iar scuipatul nu schimbă nimic – doar murdărește.
Adevărata problemă nu este Elena Șerban în sine. Ci faptul că societatea noastră, în loc să caute soluții și să ceară decență, a ajuns să aplaude asemenea izbucniri de ură, să le vadă ca pe „curaj”.
Dar curajul nu stă în a scrie „mars dracu” pe internet. Curajul adevărat stă în a construi, în a spune adevărul cu demnitate, în a rămâne om între oameni.
