Uneori mă gândesc la cât de mult timp pierd cu oameni care nu mă înțeleg, câtă afecțiune irosesc pentru suflete închise, reci, grăbite, pentru oameni care nu simt nimic din ce le ofer. Iar pentru acei puțini, foarte puțini, care îmi sunt cu adevărat frați de suflet, nu mai găsesc decât câteva clipe trecătoare, câteva zâmbete grăbite, câteva vorbe goale, ca o datorie plătită superficial. Tot ce e mai bun în mine, cele mai curate gânduri, cele mai vii trăiri, le risipesc adesea în direcția greșită, către cei care nu au ce face cu darurile mele.
Mă doare acest dezechilibru. Este ca și cum ai uda un pământ sterp, în timp ce semințele însetate rămân uitate în colțul lor. Mă întreb adesea de ce facem asta: de ce ne încăpățânăm să oferim celor care nu primesc și trecem nepăsători pe lângă cei care ar deschide brațele cu recunoștință? Poate pentru că avem, adânc înrădăcinată, nevoia de a convinge. Nevoia de a înmuia inimi de piatră, de a îmblânzi suflete reci, de a învăța dragostea pe cei care nu vor s-o cunoască. Și în această luptă, uităm de cei care ne iubesc deja, care ne înțeleg fără explicații, care așteaptă doar să fim prezenți.
Dar timpul nu iartă. Anii trec, iar în urma lor rămân regrete: momentele pe care le-am risipit cu cei care n-au știut ce să facă cu ele, și tăcerile apăsătoare pe care le-am oferit celor care ar fi meritat să ne audă vocea.
Poate că maturitatea sufletească nu înseamnă să dăruiești mereu și oricui, ci să înveți cui să dăruiești. Să nu mai lași perlele inimii tale să se piardă în praful drumului, ci să le așezi cu grijă în mâinile celor care le vor prețui. Căci altfel, obosești. Și în loc să rămâi plin de lumină, ajungi golit, secătuit, fără puterea de a mai dărui nici celor care ar fi avut cu adevărat nevoie de tine.
Și totuși, nu pot să nu recunosc că în această risipă există și o frumusețe amară. A dărui, chiar și celor care nu simt, înseamnă să rămâi tu însuți fidel iubirii tale. Înseamnă să nu te lași învins de răceala lor. Poate că ei nu vor primi nimic, dar tu rămâi curat prin gestul tău. Și totuși, rămâne datoria de a-ți proteja inima, de a nu o transforma într-un izvor secat.
Viața este, în fond, o școală a alegerii. Alegem zilnic cui îi dăm timpul nostru, cui îi oferim cuvintele noastre, cui îi încredințăm fragilitatea noastră. Alegem cui să dăruim esența ființei noastre. Și poate că adevărata înțelepciune stă în a ști să nu ne risipim orbește, ci să păstrăm în noi suficientă iubire și pentru cei care sunt, de fapt, familia noastră nevăzută – acei câțiva, foarte puțini, care ne sunt frați de suflet.
Căci nu e tragedie mai mare decât să te trezești târziu și să-ți dai seama că cei care meritau au primit de la tine doar resturi, iar cei care nu meritau au fost copleșiți de darurile tale.
