Ușor, ușor, lumea își pierde identitatea. Globalizarea, care odinioară părea o promisiune de unitate, se destramă încet și sigur. Tradițiile se sting, iubirea pentru aproape se estompează, iar dragostea devine o amintire prăfuită în suflete obosite. Planeta trăiește cu frica permanentă a unui extremist care ucide pentru plăcerea bolnavă de a vedea sângele curgând. Prietenia și iubirea au devenit monedă de schimb, iar noi, spectatorii neputincioși, admirăm haosul ce s-a instalat în fiecare colț al vieții sociale. Educația e zero, sănătatea e bolnavă, familia aproape dispărută.
Trăim, zi de zi, într-o luptă necontenită cu rutina, cu noi înșine, cu dorințele pe care nu știm dacă trebuie să le alungăm sau să le lăsăm să ne conducă. Căutăm răspunsuri, dar de multe ori nu găsim decât nostalgii. Și totuși, în tăcerea lor, aceste nostalgii ne șoptesc că lumea e o pildă, chiar și atunci când pare doar o carcasă goală, o iluzie în care ni se arată numai ceea ce ni se îngăduie să vedem.
Da, există riscul ca și noi să fim iluzii: pentru ceilalți, dar și pentru noi înșine. O lume ignorantă ne împinge pe linia subțire a neștiinței, iar cine are curajul să întrebe primește răspunsul rece: „Lumea e frumoasă doar dacă închizi ochii și refuzi să vezi cum se prăbușește.”
Și totuși, încă există oameni care refuză să creadă că omenirea e doar răutate. Încă există cei care au fost pedepsiți de lume, dar care n-au lăsat ca suferința să le ucidă speranța. Acești oameni sunt dovada că frumusețea lumii nu dispare, ci așteaptă să fie descoperită.
Mă tem că, dacă vom continua să alergăm orbi prin mizerie, nu vom găsi nimic. Dar nu vreau să cred într-un destin crud. Aleg să cred în credința din jurul meu, în puterea zâmbetului sincer, în lumina pe care o poartă generația tânără. Aleg să cred că ea va aduce schimbarea, nu fugind, ci rămânând și înflorind aici, în acest colț de rai care se numește România.
Nu vreau să mă aliniez acestei lumi deformate, ci să mă ridic din ceața ei și să cred că lumina e aproape. Și da, lumina există. Ea e credința, ea e speranța, ea e Dumnezeu.
Dumnezeu nu a părăsit lumea, oricât de mult am strivit-o noi prin indiferență, războaie și egoism. Dumnezeu trăiește în ochii celor ce iartă, în inima celor ce iubesc fără interes, în curajul celor ce refuză compromisul, în zâmbetul copiilor și în dorul celor ce revin acasă.
Dumnezeu trăiește! Și atâta vreme cât El trăiește în noi, lumea nu e pierdută.
