Elena Lasconi e, pentru unii, o anomalie: vorbește fără ochelari de PR, recunoaște când greșește, nu se teme să spună „nu știu” sau „am exagerat”. Într-o țară unde cinismul e monedă curentă în politică, sinceritatea ei aproape că pare… suspectă.
A spus că a atras 500 de milioane de lei fonduri europene în Câmpulung. De fapt, a atras cam 35. A fost o greșeală? Probabil. A fost cu intenție? Puțin probabil. Cine mai recunoaște public, în mijlocul unei campanii, că s-a grăbit cu cifrele? Lasconi a făcut-o. Într-o Românie în care liderii își apără minciunile până la moarte, Lasconi face pasul înapoi și spune: „da, am greșit, dar am muncit cinstit”. Și chiar a făcut-o.
O critică fiica? Se rupe internetul. O angajează pe soțul în partid? Sare PSD-ul cu pancarte. Se deschide o anchetă in rem despre fonduri europene? Presa titrează „DNA o bate la ușă”. Dar nimeni nu întreabă: câți dintre cei care o atacă au dus vreodată un oraș de provincie din haos în direcție?
Sub ochii ei, Câmpulung a prins viață: spitale, canalizare, gaze extinse, fonduri PNRR atrase fără pile, fără comisioane. În 2020 a câștigat primăria împotriva unui sistem baronizat. În 2024 a fost realeasă fără scandaluri. Acum, în 2025, își asumă candidatura la președinție — și, odată cu ea, toate șuturile pe care le primește o femeie care nu acceptă să stea „frumos, la locul ei”.
Lasconi nu e perfectă. Dar e vie, directă și lucidă. Nu se ascunde după limbaj de lemn și nu se teme să-și asume adevăruri inconfortabile. Într-un sistem infestat de ego, interese și calcule reci, asta pare… periculos.
Poate că nu Elena Lasconi e problema. Poate că problema e o Românie care încă nu e pregătită să fie condusă de cineva care nu se preface.