Într‑un mic orăşel de provincie, deasupra unui magazin de… pălării (da, încă mai există unul!), locuia profesorul Dumitraşcu – un domn blând, pasionat de Mozart, ceai parfumat şi… greieri. Le studia trilurile, susţinea că fiecare greier are propriul „accent regional” şi nota totul conştiincios în caiete cu coperţi verzi.
Într‑o seară de vară, pe când răsfoia „Figaro” în variantă de buzunar, profesorul găsi pe balcon un greier neobişnuit de elegant: ţinea pe cap, cât se poate de solemn, un soi de joben minuscul – probabil un abur de frunză rotundă, lipit de antene cu o picătură de rouă.
– Extraordinar!, şopti Dumitraşcu. Am descoperit primul greier… dandy!
A doua zi, profesorul a chemat presa locală. Veneau ziarişti, fotografi, ba chiar un blogger de lifestyle rural. Toţi aşteptau să audă aria micului dandist. Greierul însă – nimic. N‑a ciripit un sunet. Doar se plimba, majestuos, printre ceşcuţele de ceai, făcând mici plecăciuni.
Încruntat, reporterul nota: „Greier de societate, nu de spectacol”. Profesorul, jenat, murmura că poate artistul are trac. Între timp, jobenul începu să‑şi piardă din roșeaţa frunzelor şi, hups!, căzu. Greierul, dezbrăcat de toată eleganţa, a scos – în sfârşit – un ţâr‑ţâr zdravăn. Balconul a răsunat ca o sală de concert în miniatură.
Atunci Dumitraşcu a înţeles: greierul nu cânta la comanda publicului, dar îşi serbează descătuşarea. Şi a rostit, zâmbind complice:
– Ca la Mozart: pentru un bis adevărat, trebuie mai întâi să‑i clatini pălăria dirijorului!
Morala? Uneori, nota de umor stă într‑un joben minuscul şi într‑o libertate luată exact la momentul potrivit.
Iar râsul – discret, dar molipsitor – apare când ne aşteptăm mai puţin… sau când i se topeşte pălăria unui greier cu pretenţii.
