Hristos a fost omorât pe cruce. Poporul român L-a ridicat pe Iuda și Baraba la rang de dumnezei, înlocuindu-L azi pe Dumnezeu cu cei doi.
În istoria umanității există momente care rămân veșnic vii prin semnificația lor profundă. Unul dintre cele mai dramatice episoade este, fără îndoială, cel în care mulțimea, aflată în fața guvernatorului Pilat din Pont, alege să-L răstignească pe Iisus Hristos și să-l elibereze pe Baraba, un tâlhar.
Această alegere nu a fost doar o nedreptate judiciară, ci o decizie simbolică, prin care umanitatea a preferat întunericul în locul luminii, păcatul în locul sfințeniei, trădarea în locul adevărului. Această alegere greșită, făcută atunci sub presiunea liderilor religioși și a slăbiciunii omenești, pare să se repete, sub alte forme, și în epoca noastră.
Trăim într-o lume în care valorile fundamentale ale creștinismului – dragostea, milostenia, smerenia, jertfa – sunt adesea înlocuite cu false idealuri: consumismul, egoismul, succesul rapid și aparent, idolatrizarea unor personaje efemere.În cultura creștină, Iuda este prototipul trădătorului – cel care, pentru 30 de arginți, a vândut pe Fiul lui Dumnezeu. Baraba este tâlharul, simbolul răului acceptat de oameni. Amândoi sunt figuri tragice, dar reprezentative pentru ceea ce poate deveni omul când se îndepărtează de Dumnezeu.
În mod paradoxal, tocmai aceste figuri au fost preferate Mântuitorului, cel fără de păcat. De ce? Pentru că mulțimea de atunci, asemenea celei de astăzi, a fost orbită de interes, de frică și de manipulare.
Și astăzi, în loc să-L urmăm pe Hristos – modelul absolut de iubire și adevăr – preferăm să ascultăm de „iudele” și „barabele” modernității: influenceri lipsiți de substanță, lideri corupți, ideologii fără suflet care promit fericirea, dar conduc la disperare. Poporul român are rădăcini adânci în spiritualitatea creștină. De-a lungul istoriei, credința ortodoxă a fost scut și pavăză, hrană sufletească în vremuri de restriște, izvor de cultură și identitate. Mănăstirile, icoanele, colindele, doinele și rugăciunile au fost păstrate cu sfințenie de generații întregi. Și totuși, în ultima vreme, observăm o schimbare.
Tinerii se îndepărtează de biserică, valorile tradiționale sunt privite cu suspiciune, iar locul lui Dumnezeu este luat de „divinități” moderne – bani, imagine, putere, distracție. Nu este o judecată, ci o constatare dureroasă. În loc să ne întrebăm „Ce ar face Hristos?”, ne întrebăm „Ce e la modă?” sau „Ce e viral?”.Astfel, poporul român pare să repete, la o scară culturală, gestul simbolic de a-L înlocui pe Dumnezeu cu Baraba. Ne trădăm valorile, ne negăm sfinții, ne rușinăm de tradiție, în căutarea unei modernități goale. Totuși, există speranță.
Hristos nu moare definitiv în inimile oamenilor. El revine în fiecare rugăciune sinceră, în fiecare lacrimă de pocăință, în fiecare gest de iubire necondiționată. Crucea rămâne centrul existenței creștine, chiar dacă este ascunsă sub zgomotul lumii.Tinerii pot redescoperi credința ca formă de rezistență interioară. Biserica poate deveni din nou spațiu viu, nu muzeu. Tradiția poate fi reinterpretată, nu abandonată.
România poate fi, din nou, grădina Maicii Domnului, dar trebuie să-L așezăm pe Dumnezeu la locul Lui: în suflet, în familie, în școală, în viață.A-L răstigni din nou pe Hristos nu înseamnă neapărat a bate piroane, ci a uita de El. A-L înlocui cu Iuda sau Baraba înseamnă a alege, zilnic, trădarea sau păcatul în locul adevărului și iubirii. Dar fiecare dintre noi poate fi un nou Petru care, după ce L-a trădat, s-a căit și a devenit stâlp al credinței. Așadar, alegerea ne aparține. Fie rămânem prizonierii mulțimii care alege Baraba, fie devenim urmași ai lui Hristos, purtând crucea, dar și speranța.
