Decizia Curții Constituționale de a scoate de sub ochii publicului declarațiile de avere ale demnitarilor este o palmă dată jurnalismului de investigație, luptei anticorupție și bunului-simț democratic.
Să fim clari: nimeni nu cere ca demnitarii să-și pună lenjeria intimă la avizier, dar dacă ești plătit din bani publici, cu funcții și privilegii publice, să ne ierți — averea ta și a familiei tale trebuie să fie publică.
Într-o țară în care corupția a clădit vile, a umflat conturi și a îngropat spitale, a cere transparență nu e un moft. E o obligație morală.
Să ne amintim: cazul „Mătușa Tamara” a plecat de la o simplă verificare a unei declarații de avere. Jurnaliștii au făcut ce trebuia să facă statul — au pus întrebări. Iar răspunsurile au dus la căderi de guverne, anchete, condamnări.
Ce face astăzi CCR? Blochează exact acest mecanism de control public. Îl dezarmează. Îl amputează.
Argumentul vieții private? Fals. Nimeni nu cere să știm ce număr poartă copilul unui deputat la pantofi. Vrem doar să vedem dacă averea politicienilor explodează odată cu accesul la funcție. E legitim.
Ce se întâmplă azi este un gest de autoapărare a unei caste care simte că nu mai poate trăi la vedere. O decizie care, așa cum spune chiar Tudorel Toader — fost judecător CCR! — „nu rezonează cu statul de drept”.
Ce urmează? Să ascundem dosarele penale ale politicienilor? Să secretizăm licitațiile publice, că poate „le afectează imaginea” pe doamnele din familie?
Statul de drept moare în tăcere. Încet, cu zâmbet constituțional, și avizier gol.
Dacă tăcem, le lăsăm drumul liber să-și șteargă urmele. Dacă vorbim, avem o șansă să-i facem să dea socoteală.
Azi, Justiția nu este oarbă. Azi este oarbă cu intenție. Și când Justiția se ferește să vadă, moare și dreptatea.
