România se mândrește, în discursuri și rapoarte europene, cu „independența justiției” — un pilon al statului de drept și un principiu sacrosanct al democrației.
De multe ori această independență este confundată cu impunitatea, iar unii magistrați ajung să creadă că nu mai trebuie să răspundă în fața legii, ci doar în fața propriei conștiințe?
Independența judecătorilor a fost gândită pentru a-i proteja de influențele politice, economice sau mediatice. Însă, în practică, în tot mai multe dosare, ea a fost transformată într-un scut împotriva legii si a drepturilor omului.
Sunt tot mai dese cazurile în care judecători pronunță hotărâri fără motivare reală, copiază rechizitorii sau omit să aplice dispoziții clare din Codul penal și Codul de procedură penală — iar atunci când greșesc, nu răspund în fața nimănui chiar dacă distrug vieții omenesti?
Cine răspunde pentru asta? Nimeni.
Judecătorul, între lege și „intuiție”
„Judecătorul este independent și se supune numai legii” – spune Constituția.
Dar ce se întâmplă atunci când el alege să nu se mai supună legii? Sa favorizeze infractorii, mai bine zis sa fie complici la faptele acestora? La ce mai folosește legea?
În România, nu există un mecanism real de sancționare a magistraților pentru erori judiciare flagrante sau abateri etice, decât în cazuri izolate și de presiune publică.
Inspecția Judiciară rareori intervine, iar Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) închide plângerile cu formula „judecătorul a interpretat în limitele libertății sale de apreciere”.
Libertate de apreciere, da — dar nu libertate de abuz.
Drepturile omului, facultative?
Când judecătorii ignoră probe, omit audierea părților sau validează anchete bazate pe supravegheri ilegale, victimele acestor decizii se lovesc de un zid:
„Judecătorul este independent, deci nu poate fi tras la răspundere.”
Această frază a devenit mantra unui sistem în care drepturile omului devin opționale, iar legea devine un instrument selectiv, aplicat după criterii informale.
Cazuri precum cele de la Alba Iulia, unde sefa sectiei penale își bate joc de lege si favorizeaza infractorii prin portite legale si hotărâri ce nu respecta drepturile omului lasate nemotivate , hotarari care sunt desființate abia în apel, arată că problema nu e de legislație, ci de atitudine.
Judecătorul nu mai este gardianul legii, ci un arbitru autoproclamat al propriei autorități.
Cine mai controlează judecătorii?
Într-un stat democratic, independența justiției trebuie să fie echilibrată de mecanisme reale de răspundere disciplinară și profesională.
Însă în România, controlul intern este aproape inexistent.
Judecătorii sunt evaluați formal de colegi, reclamațiile sunt soluționate de instituții conduse de magistrați, iar sistemul funcționează după logica „noi între noi”.
Când un judecător încalcă legea, nu se mai cheamă abuz, ci „opinie juridică diferită”.
Când o hotărâre nu este motivată, nu e neglijență, ci „exces de încărcătură”.
Concluzie: independență cu răspundere, nu fără limită
Independența judecătorilor este vitală — dar fără răspundere, devine un privilegiu periculos.
O justiție care nu se supune legii și care își ignoră propriile obligații riscă să piardă nu doar încrederea cetățenilor, ci însăși rațiunea de a exista.
Până când judecătorii nu vor răspunde pentru deciziile lor la fel ca orice alt profesionist al legii, România va continua să trăiască într-un paradox:
o justiție independentă de lege, dar dependentă de interese.