Societatea românească trăiește de trei decenii și jumătate într-o stare de așteptare amânată, într-un provizorat perpetuu care a devenit forma ei de “viațǎ” definitorie.
Am trecut de la entuziasmul naiv al anilor ‘90, când credeam că democrația și piața liberă vor rezolva automat toate problemele moștenite din comunism, la cinismul calculat al prezentului, când orice formă de idealism este considerată naivitate, orice proiect colectiv este privit cu suspiciune, iar singura strategie de viață rămasă validă pare să fie supraviețuirea individuală prin orice mijloace: nouǎ sǎ ne fie bine, restul… mai vedem”.
Între aceste două extreme, ne-am pierdut capacitatea de a imagina un viitor care să nu fie nici utopie toxică, nici distopie resemnată.
Problema fundamentală a României nu este absența resurselor, a infrastructurii sau a competenței tehnice, deși toate acestea ne lipsesc în grade variabile. Problema reală este absența unui orizont de sens comun, a unei narațiuni (nu narative!) colective care să minimizeze interesele imediate și să ofere societății românești o direcție care să merite efortul. Nu o minune, ci un sens.
Poate că le ştiti şi vi se pare plictisitor să vă repet: am abandonat sistematizarea comunistă fără să construim nimic în locul ei decât un capitalism fals adaptat la condițiile locale, am renunțat la colectivismul forțat fără să dezvoltăm o cultură civică autentică, am scăpat de cenzură fără să creăm un spațiu public capabil de dezbatere matură.
“Factura” e o societate fragmentată, în care fiecare își vede de interesele sale de moment, în care încrederea instituțională este aproape inexistentă, iar coeziunea socială se bazează mai degrabă pe inerție istorică decât pe un proiect conștient al unui viitor comun.
Nevoia unui nou sistem de credință nu trebuie înțeleasă ca o nostalgie după ideologiile totalitare sau ca apel la construirea unei noi utopii mobilizatoare de tip comunist sau naționalist. Nu vin eu cu asemenea prostii aici.
Am în cap ceva mult mai profund și mai dificil: dezvoltarea unei matrici culturale care să permită societății românești să se regăsească pe sine nu prin negație sau prin raportare exclusivă la alt sistem, ci printr-o afirmare pozitivă a ceea ce este și a ceea ce vrea să devină.
România modernă s-a definit constant prin opoziție: opoziție față de Imperiul Otoman, opoziție față de comunism, opoziție față de corupție, opoziție față de propriul trecut.
Această perpetuă poziționare în negativ a generat o identitate reactivă, incapabilă să articuleze un proiect propriu care să nu fie o simplă inversare sau respingere a stării anterioare.
Visul de care are nevoie România nu poate fi nici reîntoarcerea nostalgică la o pretinsă puritate premodernă, nici imitația superficială a modelelor occidentale, nici proiectul de putere al unei elite politice sau economice.
Trebuie să fie ceva care să răspundă realităților concrete ale societății românești din secolul 21, cu toate contradicțiile, frustrările și ecuațiile sale specifice. Un astfel de vis trebuie să integreze câteva dimensiuni fundamentale care în prezent există doar fragmentar sau nu există deloc în discursul public românesc.
În primul rând, România are nevoie de o reconciliere autentică cu propria istorie, nu în sensul unui consens forțat sau al unei amnezii selective, ci în sensul unei capacități de a integra toate straturile experienței istorice colective fără să rămână prizoniera niciunuia dintre ele.
Trauma comunismului rămâne neelaborată la nivel colectiv, nu pentru că nu s-ar fi vorbit despre ea, ci pentru că discursul despre comunism a fost monopolizat de două tabere extreme, ambele incapabile de nuanțe: cei care îl condamnă în bloc, transformându-l într-un monstru abstract care explică toate relele prezentului, și cei care îl relativizează sau îl idealizează selectiv, transformându-l într-un refugiu nostalgic față de incertitudinile capitalismului sălbatic.
Între aceste poziții, experiența reală a 20 de milioane de oameni care au trăit în comunism, cu toată complexitatea ei morală și existențială, rămâne neintegrată în memoria colectivă.
Mai avem şi alt pericol: idealizarea excesivǎ a României interbelice.
Perioada interbelică este fie iconizatǎ ca vârstă de aur pe care am pierdut-o, fie diabolizată pentru legăturile sale cu fascismul, fără o înțelegere nuanțată a realităților sociale și politice ale acelei perioade (scandalul fals cu Radu Gyr).
Chiar și istoria mai îndepărtată este redusă la câteva clișee mobilizatoare sau la discuții sterile despre originile dacice sau romanice, ca și cum identitatea colectivă s-ar putea construi pe baza unor speculații arheologice.
O societate care nu își poate asuma complexitatea propriei istorii, cu gloriile și rușinile ei, cu realizările și eșecurile ei, cu eroii și trădătorii ei, cu ambiguitățile și contradicțiile ei fundamentale, este condamnată să rămână naivă în raportarea la propriul prezent.
Reconcilierea cu istoria nu înseamnă acceptarea sau justificarea a tot ce s-a întâmplat, ci dezvoltarea unei maturități colective care permite recunoașterea că trecutul este ceea ce este, că nu poate fi schimbat, dar că poate fi înțeles și integrat într-o narațiune care nu paralizează prezentul.
Această reconciliere ar permite societății românești să înceteze să mai caute vinovați pentru toate problemele actuale în evenimente petrecute cu decenii în urmă și să își asume responsabilitatea pentru construcția viitorului.
În al doilea rând, România are nevoie de o redefinire radicală a relației dintre individ și colectiv, care să depășească falsa dihotomie dintre colectivismul totalitar al trecutului și individualismul steril al prezentului.
Societatea românească oscilează între nostalgia după o comunitate pierdută, care probabil nu a existat niciodată în forma idealizată în care este amintită, și acceptarea cinica a faptului că fiecare trebuie să se descurce singur într-o lume în care ceilalți sunt în cel mai bun caz indiferenți, în cel mai rău caz amenințători.
Lipsa unei culturi civice autentice face ca încrederea să existe doar în cercurile restrânse ale familiei și prietenilor apropiați, iar orice formă de cooperare dincolo de aceste cercuri va fi privită cu suspiciune sau va fi posibilă curvăsăreşte, doar pe bază de interes imediat reciproc.
Un nou sistem de credință trebuie să ofere românilor o cale de a regăsi sensul comunității fără a renunța la libertatea individuală câștigată cu atâta dificultate după căderea comunismului.
Acest lucru ar însemna construirea unei culturi a încrederii reciproce bazată nu pe subordonarea individului față de colectiv sau față de autoritate, ci pe recunoașterea că prosperitatea individuală pe termen lung este indisolubil legată de calitatea vieții colective.
În prezent, comportamentul civic al majorității românilor este determinat de o logică a jocului cu sumă nulă:
dacă eu câștig, altcineva trebuie să piardă.
Iar dacă sistemul este corupt, singura strategie rațională este “sindromul vameşului”: o să particip și eu la corupție pentru a nu rămâne în dezavantaj.
Această logică este rațională la nivel individual pe termen scurt, dar catastrofală la nivel colectiv și pe termen lung, pentru că generează o alunecare spre fundul moralității sociale din care nimeni nu poate ieși prin efort individual.
Transformarea acestei logici necesită nu predici morale despre necesitatea onestității, ci crearea unor condiții structurale în care cooperarea și respectul pentru reguli comune să devină nu doar recompensate moral, ci și avantajoase practic.
Pentru asta avem nevoie de instituții funcționale care să garanteze că respectarea regulilor nu este un handicap competitiv, ci un avantaj.
Ştiu, asemenea instituții nu pot apărea peste noapte prin decrete sau prin importul de reglementări occidentale, ele trebuie să crească organic dintr-o cultură care le susține și le consideră legitime.
Aici intervine dimensiunea de sistem de credință: oamenii trebuie să creadă nu doar că instituțiile trebuie să funcționeze corect în abstract, ci că există o posibilitate reală ca ele să funcționeze corect în practica românească concretă, și că efortul lor individual de a susține astfel de instituții nu este zadarnic.
În al treilea rând, România are nevoie de o redescoperire a sensului excelenței și al meritocratiei, nu ca slogane abstracte sau ca instrumente de legitimare a inegalităților economice, ci ca valori reale care să organizeze util aspirațiile colective.
Societatea românească post-comunistă a dezvoltat o relație profund ambivalentă cu succesul și cu realizarea de sine.
Pe de o parte, există o admirație pentru bogăție și putere în formele lor ostentative, indiferent de modul în care au fost obținute.
Pe de altă parte, există o suspiciune profundă față de orice formă de excelență sau realizare autentică, văzută ca formă de trădare a solidarității sociale sau ca dovadă a unor privilegii ascunse.
Românul care reușește în mod legitim prin efort și competență este mai degrabă privit cu suspiciune decât cu admirație, ca și cum succesul său ar fi fost posibil doar prin fraudă, relații sau “bulan”.
Această cultură a mediocrității cǎlduțe, în care nimeni nu trebuie să exceleze prea mult pentru a nu evidenția eșecul celorlalți (mai țineți minte dezbaterea „hai să nu mai dăm coronițe premianților la final de an, să nu-i jignim pe cei care nu pot fi mai buni la învățătură”?), este toxică pentru orice proiect de dezvoltare colectivă.
O societate nu poate progresa fără să cultive excelența în toate domeniile, de la știință și tehnologie la artă și cultură, de la educație la antreprenoriat.
Dar excelența nu poate fi cultivată într-o societate care o privește cu ostilitate sau care o consideră incompatibilă cu justiția socială.
Un nou sistem de credință pentru România trebuie să reconcilieze valorile meritocrației cu cele ale solidarității sociale, arătând că o societate care recompensează excelența și care creează condiții pentru dezvoltarea talentelor tuturor membrilor săi, indiferent de originea socială, este mai justă și mai prosperă decât una care nivelează spre jos TOTUL în numele unei false egalități.
Visul de care are nevoie România este acela al unei societăți care valorifică potențialul uman al tuturor cetățenilor săi, care creează condiții pentru ca fiecare să poată contribui la construcția colectivă la nivelul maxim al capacităților sale, și care recunoaște și recompensează această contribuție.
Acest vis presupune construirea unui sistem educațional care să cultive nu doar transmiterea de cunoștințe, ci dezvoltarea gândirii critice, a creativității și a capacității de a învăța continuu.
Presupune ŞI crearea unor condiții economice în care antreprenoriatul autentic să fie posibil fără a necesita conexiuni politice sau violarea legii. Niciun program “START UP NATION” nu va rezolva asta, dacǎ se continuǎ ca pânǎ acum.
România trebuie să dezvolte o cultură științifică și tehnologică care să-i permită să participe la frontierele cunoașterii umane, nu doar să consume produsele create de alții.
România trebuie să dezvolte o cultură artistică și intelectuală care să reflecteze și să contribuie la înțelegerea experienței românești contemporane, nu doar să imite modele externe sau să se refugieze în tradiționalism sec.
Cel mai important, însă, un nou sistem de credință pentru România trebuie să fie unul care să inspire speranță fără a cădea în naivitate, care să mobilizeze energiile colective fără a recurge la naționalism primitiv sau la mobilizarea împotriva unor dușmani externi sau interni, care să ofere o direcție clară fără a pretinde că există soluții simple la probleme complexe.
Românii au fost mințiți prea mult timp și prea constant pentru a mai crede în utopii simple sau în promisiuni grandioase. Orice proiect colectiv care vrea să fie luat în serios trebuie să pornească de la recunoașterea onestă a realității actuale, cu toate limitările și dificultățile ei, și să ofere o cale credibilă de transformare graduală bazată pe efort susținut, nu pe miracole.
România nu are nevoie de un nou conducător carismatic, de o nouă ideologie mobilizatoare, de un nou dușman împotriva căruia să se uneascǎ sau de o nouă utopie care să promită raiul pe pământ.
Are nevoie de ceva mult mai dificil și mai rar: o cultură a responsabilității reciproce, a încrederii câștigate prin acțiuni consecvente, a respectului pentru reguli comune acceptate democratic, a valorificării potențialului uman în toată diversitatea lui.
Avem nevoie să credem că țara asta poate construi o societate funcțională, prosperă și justă pe propriul său teritoriu, cu noi ca cetățeni, pornind de la propriile noastre resurse materiale și culturale, fără sǎ așteptǎm salvarea din exterior.
O sǎ vi se pară un vis modest în comparație cu marile “narațiuni” istorice, dar cred cǎ este singurul vis care merită cu adevărat să fie transformat în realitate.
