Mi-am distrus toți dușmanii, făcându-i prietenii mei, prin iertare Nu scriu ca să plac. Nu scriu ca să fiu aplaudat. Scriu pentru că mă doare. Mă doare să văd câtă ură poate exista acolo unde ar trebui să fie sprijin. Mă doare să văd că un om care a stat mereu în față, care a spus adevărul fără teamă, e scuipat și jignit de cei pentru care a vorbit. Vă uitați la mine și mă înjurați. Mă judecați fără să mă cunoașteți. Mă acuzați că sunt “prea vocal”, “prea implicat”, “prea sincer”.
Unii dintre voi, culmea, ați fost și printre cei care, cândva, mă aplaudau. Acum, pentru că nu spun ce vreți să auziți sau pentru că am curajul să gândesc altfel decât turma, mă transformați în dușman. Dar știți ceva? Nu port ură. Nu mă răzbun. Nu scriu cu venin, deși aș avea motive. Aleg alt drum. Aleg iertarea. Pentru că mi-am dat seama că adevărata victorie nu e să-ți învingi dușmanii cu aceeași armă cu care te atacă. Adevărata victorie e să nu devii ca ei. Mi-am distrus toți dușmanii, făcându-i prietenii mei, prin iertare. Nu pentru că meritau iertarea, ci pentru că eu merit liniștea. Nu pentru că au arătat regret, ci pentru că eu refuz să-mi las sufletul mâncat de ură. Iertați-mă, dacă vă încurcă vocea mea.
Iertați-mă că nu tac. Iertați-mă că nu mă prefac. Dar și eu vă iert. Pe toți cei care ați aruncat cu noroi în mine, fără să știți ce e în inima mea. Eu rămân același. Cu fruntea sus, cu sufletul plin și cu inima deschisă. Nu pentru că lumea merită, ci pentru că eu nu mă pot coborî la nivelul josniciei pe care o văd tot mai des. Și știți ce e cel mai trist? Că v-am apărat când tăceați. Că am luptat pentru voi când voi stăteați în spate. Că am plâns pentru voi în timp ce voi râdeați de mine. Dar acum m-am trezit. Nu mai cer nimic. Nici înțelegere, nici recunoștință. Nu mai aștept nimic de la nimeni. Cine are inimă, o să înțeleagă. Cine are venin, o să continue să urle. Dar eu merg înainte.
Cu sufletul curat, cu spatele drept și cu inima împăcată. Pentru că eu nu mă voi transforma niciodată în ceea ce voi ați devenit.
