Ajunge.
Ajunge cu tăcerea, cu „nu e treaba mea”, cu „așa a fost să fie”. Moartea femeilor în țara asta nu mai e o întâmplare — e un sistem. Un sistem construit pe lașitate, nepăsare, complicitate și frică. Un sistem în care fiecare instituție își ascunde rușinea sub un teanc de hârtii, în care fiecare vinovat se scuză cu un regulament, și fiecare om care ar fi putut interveni alege, în schimb, să întoarcă privirea.
Câte femei trebuie să mai moară, bătute, înjunghiate, incendiate, până când statul va înțelege că viața nu se protejează cu comunicate de presă? Câte trupuri trebuie să mai fie îngropate pentru ca această țară să-și asume rușinea că a devenit un cimitir al indiferenței?
Nu mai e vorba despre accidente. E vorba despre crime permise de indolență. Despre polițiști care ignoră apeluri, despre judecători care tratează ordinele de protecție ca pe niște formalități, despre funcționari care semnează fără să înțeleagă, despre miniștri care promit și dispar. Toți aceștia poartă, simbolic, câte o palmă însângerată pe conștiință.
Statul român are sânge pe mâini. Și nu, nu e o metaforă. Este realitatea crudă, repetată până la epuizare. Fiecare femeie ucisă după ce a cerut ajutor și nu l-a primit e o condamnare morală pentru o administrație care a uitat că are de protejat oameni, nu hârtii.
Societatea? Se hrănește din spectacolul morții. Titluri de presă, emoție de o zi, urlete pe rețele sociale și apoi — tăcere. Tăcerea e complicele perfect. Tăcerea e arma ucigașului care nu obosește niciodată.
Vreți reforme? Nu mai cereți — impuneți-le. Ieșiți în stradă, scrieți, strigați, forțați puterea să asculte. Nu mai acceptați discursurile împachetate frumos despre „prevenție” și „programe de conștientizare”. Prevenția fără acțiune e ipocrizie. Conștientizarea fără lege aplicată e farsă.
Să fie clar: fiecare funcționar care nu reacționează la un semnal de violență, fiecare polițist care ignoră un apel, fiecare judecător care tratează superficial un dosar — toți aceștia sunt părți active ale crimei. Nu e greșeală birocratică. E complicitate. E crimă morală.
Și noi, ca popor, nu mai avem dreptul să tăcem. Nu mai avem dreptul să ne ascundem în confortul neputinței. Când mor femei cu ordine de protecție în buzunar, nu mai e „tragedie”. E genocid de nepăsare.
Viața trebuie să devină urgență de stat. Nu program, nu strategie, nu promisiune. Urgență. Cu fonduri reale, centre deschise non-stop, echipe operative, polițiști instruiți și responsabili care să răspundă cu viața lor dacă o altă victimă moare sub ochii lor. Da, cu viața lor — pentru că atâta timp cât nu există consecințe reale, sistemul va continua să ucidă prin lene.
Aceasta nu e doar o chemare — e un avertisment:
Moartea nu mai acceptă indiferența voastră.
Și nici noi nu ar trebui s-o mai acceptăm.
