Moș Teacă cu Moș Nicu și Covrig au aruncat România în groapa colapsului. Succesorii pun pământ peste ea. Tragismul istoriei românești recente nu stă doar în evenimentele care s-au succedat, ci în personajele care le-au orchestrat. Fiecare epocă are păpușarii săi, dar România a avut parte de figuri grotesc de tragice, ridicole în aparență, dar distructive în esență.
Așa intră în scenă Moș Teacă – simbolul autorității habotnice și fără minte, Moș Nicu – urmașul dictatorului visat să continue delirul, și Covrig – chipul hâtru al compromisului etern, al omului mic care se descurcă mereu, dar nu construiește nimic. Împreună, ei au dus România în groapa colapsului. Iar cei care au venit după… doar o îngroapă cu grijă, strat după strat, cu lopeți de promisiuni, ipocrizii și hoție rafinată. Moș Teacă a fost omul care n-a știut niciodată de ce țipă ordinele – dar știa că trebuie să le țipe. Cu el a început să moară demnitatea, înlocuită de frică. El nu gândea, el executa. Era spiritul cazon care a dres conștiințe și a ucis inițiative. Sub cizma lui s-au înmuiat caracterele și s-a născut servilismul. În el, România a văzut cum disciplina fără suflet poate mutila un popor întreg.
Moș Nicu, crescut pe lângă trandafirii roșii ai dictaturii, s-a visat moștenitorul tronului de beton armat. Cu sticla într-o mână și partidul în cealaltă, a simbolizat depravarea viitorului și disoluția oricărei speranțe. El nu a căzut pentru că era vinovat, ci pentru că era prea grotesc chiar și pentru un sistem corupt. El nu a vrut România liberă, ci una beată de frică, de tăcere și de minciună. Covrig – cel aparent banal – e poate cel mai periculos. El este românul care face slalom printre principii. Cu o mână vinde iluzii, cu cealaltă prinde firimituri de la masa bogaților.
Covrig nu are ideologie, nu are suflet – doar stomac. El supraviețuiește. El tace, acceptă, votează „cum trebuie” și nu uită să-și bage pilele. Este imaginea colectivă a unei societăți care și-a pierdut gustul onoarei. Și după aceștia, cine a urmat? Succesorii – nu mai poartă uniformă, nu mai strigă lozinci, nu se îmbată în public și nu vând covrigi. Ei poartă costume, diplome și conturi în străinătate. Pun pământ peste groapa în care au aruncat România – cu grijă, ca nu cumva să se vadă ce au distrus. Construiesc discursuri funerare pe ruinele morale ale unui popor care încă mai speră, dar nu mai crede.
Colapsul României nu este doar economic sau politic. Este colapsul unei conștiințe naționale, al unei generații care a fost trădată de toate modelele și lovită în toate idealurile.
Suntem, poate, singurul popor care își privește cimitirul valorilor și încă mai aplaudă groparii. Dar cât timp există memorie, cât timp mai există oameni care privesc lucid acest spectacol sumbru, groapa nu este definitivă. Pământul poate fi dat la o parte.
Adevărul, oricât de acoperit ar fi, răsare precum ierburile sălbatice din crăpăturile minciunii. Totul e să nu uităm cine ne-a adus aici. Și să nu-i mai lăsăm să pună mâna pe lopată.
