Nici azi nu pot înțelege, oricât aș încerca să găsesc justificări istorice, sociale sau economice, cum o țară atât de bogată, atât de binecuvântată cu resurse, cu păduri, ape, oameni inteligenți și o cultură vie, a reușit să își piardă cel mai de preț dar: poporul. Să fii în timp de pace, fără război pe teritoriul tău, și totuși să trăiești o dezertare în masă – este o rană colectivă greu de explicat, dar și mai greu de vindecat.
Șase milioane de români au plecat. Unii cu visuri, alții doar cu teamă. Unii știind unde merg, dar majoritatea fără a ști de ce exact pleacă sau ce-i așteaptă. Au fugit dintr-o țară care nu era în război, dar care, într-un fel mai perfid, purta un război împotriva propriei sale esențe: împotriva demnității umane, împotriva muncii cinstite, împotriva viitorului. Și acest război, tăcut și sistemic, i-a învins pe mulți dintre noi. Cum să înțelegem această plecare? Prin cifre? Prin studii sociologice? Prin rapoarte?
Niciunul dintre acestea nu poate reda nodul din gât al celui care își ia rămas-bun de la părinți, de la sat, de la limba în care a visat prima dată, și pleacă spre un necunoscut care, deși promite bani, nu promite suflet.
Ce i-a gonit pe români? Sărăcia materială, dar mai ales sărăcia speranței. Corupția, umilința din instituțiile publice, promisiunile mincinoase, mizeria morală ridicată la rang de virtute. Un sistem care nu doar că nu te susținea, dar părea că te împinge afară – ca și cum statul însuși devenise o ușă care se închidea în nasul cetățenilor. Nici azi nu pot înțelege cum o națiune cu atâta frumusețe și potențial a ajuns să-și trimită copiii să îngrijească bătrânii altor popoare, să-și vândă pământul, să-și plece frunțile în fața unor străini, doar pentru că acasă nu i-a respectat nimeni. Nici azi nu pot înțelege cum ne-am obișnuit cu absența lor – a celor plecați – ca și cum nu ar fi fost niciodată parte din noi.
Dar poate că nu este vorba să înțelegem, ci să ne asumăm. Să recunoaștem că, dincolo de factorii externi, exodul românesc este oglinda unui stat care a eșuat în misiunea sa fundamentală: aceea de a-și ocroti cetățenii, de a le oferi un rost și un drum. Șase milioane au plecat. Iar fiecare dintre ei este o întrebare la care nu am răspuns: „De ce nu s-a putut trăi și construi aici?”
Nici azi nu pot înțelege pe deplin. Dar pot spera că într-o zi vom învăța din această durere și vom înălța, pe ruinele exodului, o țară care să nu-și mai piardă fiii.
