Motivul este unul omenesc: diaristul este ținta a numeroase ispite. Chiar dacă (teoretic) nu intenționează să își publice jurnalul, autorul este îmboldit de subconștient să se înfățișeze pe sine mai frumos, mai bun, mai deștept etc. decât este în realitate. Să își găsească scuze pentru diverse păcate și căderi, să se justifice, să plătească polițe…Pe scurt, autorul unui jurnal este cel mai adesea un individ „fardat”. Are, adică, o doză mai mare sau mai mică de falsitate narcisistă. Care este antipatică pentru cititor. Iată de ce istoria literaturii universale este plină de romane mari, de volume de poezie strălucite sau de capodopere dramatice. Însă jurnalele cu adevărat excepționale se pot număra (cu generozitate) pe degetele de la cele două mâini. Conștient fără îndoială de aceste riscuri, Dan Ciachir a evitat să își publice integral jurnalul pe care îl ține de ani buni, ci a selectat din el doar ceea ce a considerat că poate fi relevant pentru cititor. A ales mai puțin spre deloc pasaje, informații sau meditații despre propria-i persoană, preferându-le pe cele despre evenimente notabile sau despre terți. De aceea, noua apariție a lui Dan Ciachir la editura Lumea Credinței, Pagini de Jurnal (2004 – 2019), în care evită cu grație orice capcană narcisistă, este rudă bună cu volumele sale de evocări, devenite de acum faimoase, precum Când moare o epocă, Derusificarea și „dezghețul”, Și noaptea asta va trece sau De ce nu iubesc democrații pisicile… Veți regăsi același stil frust și în același timp învăluitor, pe care l-am asemănat cândva cu voluptatea piciorului gol cufundat într-un covor moale și gros de Buhara.
Iată, de exemplu, un fragment ales (aproape) la întâmplare, din 14 octombrie 2008: M-am întors aseară de la Constanța, după șase zile încheiate, iar în ultimele patru am avut parte de o vreme splendidă. (…) Joi am mers la Histria, iar de la cetate am fost apoi la mica mânăstire omonimă, înființată în urmă cu patru ani – biserica este în curs de contruire -, stărețită de un călugăr tânăr cu chemare evidentă pentru monahism, de loc din Ilva Mică. A doua zi am mers la Mânăstirea „Sf. Elena de la mare”, așezată la trei kilometri de Costinești, pe țărm, condusă de o stareță închinoviată multă vreme la Arhiepiscopia din Galați. I-am evocat pe părintele Gherontie și pe arhimandritul Ironim Motoc. Am aflat că în 1926 Principesa Elena, mama Regelui Mihai I, începuse o mânăstire lângă Costinești, desființată de comuniști, care nu a mai putut fi continuată pe locul inițial. Am fost la Mangalia trei zile la rând, în ultimele două, sâmbătă și duminică, împreună cu Răzvan Ionescu, oaspeți ai preoților Sorin și Vasile Cârlan de la Biserica Sf. Mina, construită din lemn, în stil maramureșean, foarte curată și încăpătoare, împodobită cu gust și cuviință ortodoxă. Spre deosebire de orășelul de altădată, în care veneam pe jos din 2 Mai să cumpăr „România literară” și să beau o sticlă de bere Radeberger la barul unui hotel din centru, Mangalia de astăzi este un „municipiu” cu circulație intensă. Pompiliu Comșa.
