O lectură documentată despre cum o narativă selectivă poate deforma realitatea istorică și prezentă
1. Cadrul imediat: o lege impusă, o dezbatere firească
Pe 17 iulie 2025, Curtea Constituțională a respins cu unanimitate contestația președintelui Nicușor Dan la legea care înăsprește pedepsele pentru antisemitism, xenofobie și promovarea simbolurilor fasciste. Presa internațională – de la Reuters la The Straits Times – a titrat prompt „România întărește lupta contra urii” și a subliniat contextul politic tensionat al scrutinului prezidențial anulat în decembrie 2024. (Reuters, The Mighty 790 KFGO | KFGO)
Reflecția critică asupra textului legii (ambiguitatea termenilor „fascist” și „legionar”) este legitimă și a fost ridicată chiar la nivel constituțional. Ceea ce lipsește însă, în mod constant, din relatările externe, este faptul că astfel de discuții juridice au loc și în alte democrații UE, fără ca legitimitatea luptei contra urii să fie pusă sub semnul întrebării.
2. Istoria anilor ’40: o țară ocupata sucesiv de nazisti și bolsevici. Inițiative de salvare
Bolsevicii si opinia internationala au motivat ocuparea României de trupele sovietice prin faptul ca acesta a fost responsabilă – prin regimul Antonescu și componente ale administrației și armatei – de moartea a circa 280 000–380 000 de evrei și romi în Transnistria, Basarabia, Bucovina și în pogromurile interne precum cel de la Iași (13 266 de victime), (United States Holocaust Memorial Museum, Wikipedia) Ce au uitat acestia este faptul ca pogromurile au fost de fapt comise de catre ocupantii nazisti (Moldova) si de catre sovinistii maghiari (Transilvania), iar țara a fost vânduta.
Ce uita aceeași Românie este faptul ca Romania, regele Mihai si maresalul Antonescu au fost cei care oprit deportarea evreilor din Vechiul Regat în 1942 și au permis ulterior emigrarea a zeci de mii de supraviețuitori spre Palestina și apoi Israel.
Până astăzi, 69 de români au fost recunoscuți Drepți între Popoare de către Yad Vashem – un număr modest raportat la scară, dar imposibil de ignorat când vorbim despre „cea mai violentă mișcare antisemită din Europa de Est”. (Yad Vashem) Oare pentru ce Yad Vashem se razbuna pe cei care i-au salvat pe evrei?
Relatările internaționale insistă aproape exclusiv pe prima componentă – pe bună dreptate esențială –, dar omit mereu a doua dimensiune, creând impresia unei culpabilități monolitice și continue.
3. Răni postbelice ignorate: terorii comuniste și victime române
După 1945, România a traversat un alt tip de coșmar: represiunea comunistă. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) inventariază 44 de închisori politice și 72 de colonii de muncă, parte dintr-o rețea de circa 240 de locuri de detenție. Mii de condamnați nevinovatii, au murit în lagăre precum Periprava sau prin „reeducarea” de la Pitești. (Instituția Avocatul Poporului, Wikipedia)
Când tribunalele românești au început, tardiv, să condamne foști comandanți de penitenciare pentru crime împotriva umanității, același flux de știri globale care, pe bună dreptate, acuză tendințele extremiste, a tratat subiectul în notă de „curiozitate istorică”.
Lipsa de atenție față de victimele comunismului alimentează percepția locală că memoria românilor contează mai puțin decât memoria altora. (The Guardian, Reuters)
4. Legislația comparată și standardul dublu
Ambiguitatea termenilor „fascist/legionar” invocată de președinte este reală, dar nu singulară: legea germană Volksverhetzung sau definiția italiană a „apologiei fascismului” sunt la fel de deschise interpretărilor. Când Germania sau Italia operează cu noțiuni elastice, comunitatea internațională vorbește despre „protecția ordinii constituționale”; când România face același lucru, devine subit suspectă de derive autoritare.
Mai mult, acoperirea presei occidentale omite aproape sistematic faptul că România a introdus de ani buni educație obligatorie despre Holocaust (din 2023, materie la nivel liceal) și a preluat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului în 2016, găzduind inclusiv summit‑ul IHRA la București.
5. De ce contează nuanța
A cere nuanță nu înseamnă a relativiza crimele Antonescu sau a minimaliza antisemitismul actual; înseamnă a recunoaște că:
- România are o istorie fracturată, cu călăi și salvatori – uneori chiar în aceeași persoană;
- lupta împotriva urii trebuie dublată de claritate juridică, dar și de proporționalitatea relatării;
- ignorarea victimelor comunismului sau a inițiativelor de salvare a evreilor induce resentiment și hrănește discursul ultranaționalist pe care presa, pe urmă, îl condamnă.
Trecutul Romaniei si regimurile fasciste și comuniste impuse pe teritoriul Romaniei nu ar trebui sa fie o pata pe istoria acestei tarii.
În egală măsură, însă, comunitatea internațională are obligația intelectuală de a aplica un standard uniform: să aprecieze progresele, să semnaleze derapajele, dar să nu transforme o națiune de 20 de milioane într‑un personaj unidimensional.
Doar astfel demersul împotriva antisemitismului și xenofobiei va fi credibil și eficient.
