Sunt într-o pasă proastă după două AVC-uri, când m-am întins la vorbă cu Bărbosul vreo zece, minute și am ajuns, grație și unor vecini săritori într-o pătură, apoi într-o ambulanță la spital. Mai întâi la secția ATI unde am văzut pe propria piele ce înseamnă să ai sondă și o pungă cu urină pe care am târât-o după mine ceva timp. M-au mutat la Diabet unde saloanele erau pline, iar unii bolnavi aduși din toate localitățile județului. Mulți pierduseră o parte din creier și acționau ca atare. I-am băgat în seamă doar pe așa-zișii normali, deși mulți erau escroci și veniseră să adune sticle de plastic goale pentru că nu se puteau lipsi de pachetul de țigări Camel blond de 250 lei, completat cu ce furau din frigdere din mâncarea adusă de acasă de rudele primilor. Mă așteaptă noi hopuri, dar cu Dumnezeu înainte le voi trece. Reînvăț să scriu deși nimeresc tastele cu greutate. Nici în politica momentului nu este altfel. Sunt multe chestiuni care-mi dau cu virgulă. Mucuțor Supozitor pus de servicii pare din ce în ce mai nesigur și dator vândut păpușarilor din spatele său. România nu e a celor care țipă mai tare. România e a celor care o construiesc, pas cu pas, generație după generație. Pentru dezvoltare, locuri de muncă, bunăstare și siguranța românilor, cu respectarea regulilor de mediu și cu bun simț. Zi după zi. Înainte, împreună. Secretul? Voi, cei care ne citiți mai ales printre rânduri și-mi dați dreptate barem în gând căci ați ajuns s-o faceți asta nu deschis. Vă mulțumim tuturor și vă promitem că vom continua să ținem sus treaba bună! În ziua alegerilor lumea a ieșit în stradă și strigă „NICUȘOR! NICUȘOR!”.
Unii plâng de bucurie. Alții au un zâmbet care unește cele două urechi. Mulți, pentru prima dată după un an, au găsit resurse să spere din nou. Cum ar fi lumea asta dacă nu ar exista cei doi poli care o mențin într-un echilibru (uneori fragil) dar echilibru? l-au la întâmplare: Binele și răul; prostul și deșteptul; frumosul și urâtul; părinți buni și mai puțin buni, copii buni și mai puțin buni, fericiți, nefericiți.Exemplele pot continua….Cum am deosebi unele de altele dacă totul ar exista într-un singur sens? Democrația? Da, acel circ nobil în care geniul trebuie să-și ceară scuze că respiră același aer cu prostul vorbitor. Un sistem magnific prin care toți au dreptul la opinie, dar unii n-au nicio obligație față de gândire. Și totuși, o prefer dictaturii turmelor care latră pe rețele și urlă la vot ca la meci. Se vor sufoca în propriul ecou, dar până atunci… ne rămâne sarcasmul – ultima formă de igienă mentală. Fiat lux? Da. Dar mai întâi, stingeți reflectorul pe influenceri… Si, daca “prostimea” de 35 de ani mănâncă doar promisiuni în loc de pizza, nu contează dacă e mare sau mică, se pune? Cand va vedea “prostimea” ca pizza de care vorbea domnul președinte este doar o simplă holograma care nu ține de foame și trebuie să o și plătească, atunci să te ții. Numai că romanii sunt cea mai naiva natie, pentru ei orice zboara se mănâncă și, vor plati ca în carciumile romanesti, o nota de plata care va contine tot ce își imagineaza carciumarii și vor mai da si ciubuc în procent de 1000% ca sa nu fie zgarie branza.
Mă uit la imagini și primesc o notificare de la creier: „Vezi folderul 2014!”. Îl deschid ușor, că nu i-am pus parolă.
Primul fișier e video: Klaus Iohannis în mijlocul mulțimii. „IOHANNIS! IOHANNIS!”. Sper că n-ați uitat. Țara era în picioare, ca duminică noapte. Internetul a explodat. Ne îmbrățișam pe unde ne prindeam. Învinsesem „ciuma roșie”! Și apoi… ne-am așezat. Și-am așteptat. Și-am tot așteptat să se întâmple ceva. ORICE. Să se dea drumul la „România lucrului bine făcut”. Și-am așteptat, și-am așteptat. Și-am tot așteptat. Și… nimic. 10 ani de sfidare, aroganță și-o țară lăsată praf. Asta am primit după „IOHANNIS! IOHANNIS!”
Ne-am culcat pe-o ureche și am uitat că schimbarea nu se deleagă. Se construiește. În fiecare zi.
L-am votat pe Klaus Iohannis. De două ori. Și mi-am luat-o, ca mulți alții. Și când treci printr-un viol colectiv, nu doar că nu mai pui botul așa ușor, nu-l mai pui deloc.
Acum, l-am votat pe Nicușor Dan. Chiar cred că e un om onest, bine intenționat. DAR am ZERO așteptări de la noul președinte al României. ZERO! Nu pentru că-l consider incapabil. Ci pentru că, între timp, am învățat să nu mă mai îndrăgostesc de politicieni. Dragostea e oarbă. Iar noi avem nevoie să vedem foarte clar.
Am mai scris asta și o repet, pentru că lovește fix unde trebuie: NIMENI nu ne va salva! Nici Nicușor. Nici vreun alt nume. Nu va veni nimeni cu o baghetă magică și va spune: „PUF! Sunteți salvați!”
Așteptăm de 35 de ani un salvator în costum care să ne vindece de traumele transgeneraționale. În loc să ne reparăm noi, individual, am delegat salvarea colectivă unor oameni simpli, ca mine și ca tine.
Sper că nu trăiți cu impresia că cei care au condus țara în ultimii 35 de ani sunt niște speciali. Nu, sunt niște oportuniști care au știut să profite de contexte. Atât. Niște oameni care n-au fost în stare să se repare ei pe ei, d-apoi să salveze o nație. E ca și cum te-ai duce la mecanicul auto să te opereze pe creier. În tot procesul ăsta de delegare a salvării, ne-am spart oglinzile și nu ne mai vedem așa cum suntem. Realist. Obiectiv. Nu textele din broșurile turistice, care spun că „românii sunt un popor bun, ospitalier, tolerant”. Așa că, hai să ne uităm în ochii noștri. Atunci, scuză-mă că te deranjez, dar n-ai votat, boss. Ai bifat o iluzie. Pentru că nu contează pe cine pui ștampila, dacă nu o pui și pe tine. Dacă nu te schimbi. Dacă nu înveți. Dacă nu evoluezi. Dacă nu te salvezi. Oricât de tare ar fi Nicușor Dan, el n-o să poată fi un om mai bun în locul tău. Nu va putea fi un cetățean mai bun în locul tău. Nicușor Dan va trebui să lucreze cu „materialul clientului”. Iar „clientul” suntem noi. Clientul e poporul. Zero așteptări. Și tocmai de-aia, un spațiu uriaș pentru surpriză.
Deci, domnule președinte Nicușor Dan, am zero așteptări de la dumneavoastră! Nu e o ofensă. E o eliberare. Pentru că, dacă pornim de la zero, aveți tot spațiul din lume să ne surprindeți. Și sper să o faceți. Dar, între timp, fiecare dintre noi are de lucru. Pentru că România nu e un proiect de campanie electorală. România e o treabă de zi cu zi. Urmarind ce se intampla astazi, la cum reactioneaza generatiile mai tinere, care n-au nici o apasare in a-si rezolva doar bunastarea pe moment, eventual sa o multiplice prin implicari politice, ma bate gandul ca de-ai nostri, astia mai visatori sau idealisti, nu mai au cautare, sunt perimati. Tot contabilizez de o vreme constatari amare.
Oamenii daca au avut incredere, ca se face ceva spre binele semenilor si nu in interes personal, au sponsorizat la greu. Am ajuns sa spun ca, trebuie sa fii mai prost decat permite legea, sa intervii. Parca exista o placere diabolica sa se distruga ceea ce a facut un om, pur si simplu sa i se stearga urma. Uite asa mi-am dat seama ca generatiile astea mai tinere de acum, ce functioneaza pe principiul…..apuca (pentru tine) si fugi, sunt mai linistite decat fraierii de expirati visatori.
In concluzie, nimeni nu-i de inlocuit……dar uneori ….chiar mai multe persoane nu sunt suficiente de a inlocui una singura.
Mă bat însă în continuare cu morile de vînt din cauza celor care mi-au pus bețe în roate, Am nevoie să râd când mă duc la un spectacol. Râsul la mine e o curățare. E o izbândă. E o victorie asupra durerii.
Securitatea si-a luat tara inapoi. O pierduse pentru cateva luni, dar Securitatea mereu invinge. Convingand Poporul – partea de popor “buna”, “desteapta”, “rationala”. Bravo lui Coldea si Pahontu! Sunt mari maestri ai remontadei, nimeni nu mai poate tagadui talentul lor special de supravietuitori.
Stergeti-va la gură de toată bucuria sau tristețea si nu mai fiti ipocriti.
Vinovatul pentru tot ce s-a intamplat in ultimii 36 de ani este poporul. Adica noi. Unii, ca mine, am mai zbierat, ne-am mai pisat contra vantului. Dar cei mai multi dintre voi, nu. ND Vai, de mama lui, baiatul ala nu e in stare sa isi faca curat in apartament o Românie pe persoană fizică cred că este cea mai bună acum pentru starea mea morală și mentală.
Victor Ponta nu a inteles asta, acum ca se iubeste cu o clujeanca.
Schimbarea nu se deleagă. Se construiește. În fiecare zi.
Am învățat să nu mă mai îndrăgostesc de politicieni. Dragostea e oarbă. Iar noi avem nevoie să vedem foarte clar.
Sistemul e închis, opac și impenetrabil. Dar ei zburdă pe picioare.
Simt fușereala în mine. Nici la Simion nu am găsit ceva demn de votat. Nu m-am putut identifica cu valorile lui spoite în grabă. M-am izbit de un neoliberal conservator rigid, intolerant și rece. N-am avut cu cine discuta în campania asta. Mi-am mai luat și muie de la prieteni, ca de obicei. Pentru că e simplu să vorbești cu autoritate când habar nu ai în ce hal se poate trăi în țara asta. E frumos să ai înalte idealuri când tu ești bine și restul pot să moară din partea ta. E simplu să acuzi de rea intenție și de primitivism, când tot ce faci toată ziua este să-ți muți curul, din cafenea, pe scaunul de la birou și invers. Am stat și eu pe scaunele alea și știu cât e de confortabil. Este simplu când nu trebuie să iei o pauză și să tragi aer în piept, cu frică, pentru că nu știi ce s-a mai tăiat azi. Intri în cabinet și-ți spune doctorul: asta costă atât, mai nou nu pot să-ți mai dau pe rețetă, du-te și descurcă-te cum poți, că eu nu te mai pot ajuta. Nu știi niciodată cât o să te mai coste demnitatea sau bărbăția luna viitoare. Cât o să mai reziști până cazi de tot într-o condiție umilitoare din care ceilalți te vor judeca drept o putoare imbecilă care nu vrea să-și depășească condiția. Un idiot util care merită dezgustul societății frumoase și libere.
Recunosc că mi-e greu să fiu mereu obiectiv, să văd lumea în albastru cu steluțe galbene, de pe un coridor scorojit de spital în care personalul mă tratează cu indiferență. Mi-e greu să mă păstrez lucid când cei din jur mă critică pentru că trag țara în jos. Atunci când trebuie să aștept trei ore pe un scaun ruginit, lângă un tomberon deasupra căruia mă întâmpină falnic semnul de proiect european, pe un perete care stă să cadă.
Cât am muncit și am fost în putere am plătit la stat de zeci de ori mai mult decât profesorașii ăștia de democrație care trăiesc din păreri plătite de la buget. Mi-e cam scârbă de lecții de democrație și capitalism din partea unor asistați de lux cărora le este frică să cerșească cu demnitate pe trotuar și preferă să apere sistemul care îi hrănește. Mie scârbă de cumetriile lor de luptători pentru civism care trag pentru contracte după alegeri. Mi-e silă să votez mereu cu călăul, de frica altui călău. Încerc să rămân lucid pe sub furia asta care mocnește și mă încleștează în ghearele ei câteodată.
Îmi dau seama că nu-i vina tinerilor, a europenilor, a lui Trump sau a Ursulei personal. E vina alor noștri de la putere. Aceeași clică pricepută care se fofilează mereu pe coridoare și face rotația cadrelor la fiecare ciclu electoral. A scăpat și de data asta ca prin urechile acului. Toată protipendada a făcut pavăză în calea ei. Nu sunt răzbunător. Nu am în mine asta, nu vreau să fac rău nimănui, dar sunt sătul să fiu identificat mereu ca dușmanul. Am încercat să mă mențin obiectiv, cu un succes îndoielnic. De data asta nu am putut vota. Nu urma să ofer eu legitimitate unor facțiuni politice care mă batjocoresc zilnic și caută să se scape de mine. Între lehamite și impostură nu aveam de ales. Nu urma să le ofer satisfacție nici amicilor care nu văd niciodată viața de dincolo de ei. Sub ploaia lor de înjurături încăpeam și eu, conjunctural. Nici nu i-a interesat. Nu s-au oprit să se întrebe.
Cu mine, ca cetățean, ca suferind în țara asta, nu s-a discutat decât în termenii binecunoscuți: amenințări, șantaj, cenzură, acuzații și calomnii. După cât am contribuit de-a lungul vieții, nu cred că ceream foarte mult. Un minim de respect.
Am fost tratat cu unfriend, atât de către sistem, cât și de societatea civilă. Înțeleg că trebuie să alegem mereu ”calea cea bună”. Să mai las de la mine și să-mi accept condiția de generație de sacrificiu. Trebuie să fim mai buni… Dar de câte ori ar trebui să mă întorc tot eu ca să-mi îmbrățișez călăii și calomniatorii? De câte ori să întorc obrazul ca să-mi poată fi scuipat cu eleganță? Nu și de data asta. Poate data viitoare. Suspectez că vor mai avea nevoie de mine. o paid
Din fericire, avem suficienți oameni decenți în țara asta.
Îi salutăm pe românii care știu să tacă atunci când toată lumea simte nevoia să exprime o părere despre un subiect. Dreptul la tăcere e la fel de important ca dreptul la opinie.
Îi salutăm pe românii care au tratat cu decență tragedia de la Salina Praid și s-au implicat activ, fiecare cum a putut, cum a știut. Dincolo de celebra incompetență a autorităților și a responsabililor care trebuie să plătească (ceva îmi spune că iar vor scăpa adevărații responsabili), rămân oamenii care au întins o mână. Cu decență.
Îi salutăm pe românii care au tratat cu decență cazul tinerei împușcate. Am văzut, din nou, învinovățirea victimei. Am văzut reacții halucinante. Am văzut deraieri de la umanitate.
Ăsta era un moment bun de a exersa dreptul la tăcere, dacă n-ai nimic constructiv de adăugat și din cuvintele tale curge ură. Din fericire, am văzut și reacții decente. Unele au readus în discuție violența împotriva femeilor, una dintre marile boli ale acestui popor. Pe astfel de subiecte nu trebuie să tăcem niciodată!
Îi salutăm pe cei care, deși ar putea urla, aleg să repare. Pe cei care nu cer like-uri pentru gesturile lor, pentru că le fac oricum. Pentru că e o formă de umanitate, nu de validare. Românii care nu se bat cu pumnul în piept că au donat, ajutat, salvat, pentru că nu vor ca fapta lor să fie despre ei.
Îi salutăm pe românii care nu fac bine ca pe o datorie, ci pentru că asta sunt: oameni buni.
Îi salutăm pe românii care pun umărul la stoparea răului. Fie că vorbim de presă, de implicare civică, de folosirea influenței din online sau de orice altă acțiune care ne scoate din întuneric la lumină.
Îi salutăm pe românii care nu se grăbesc să umilească pe cineva ca să-și valideze superioritatea. Pe cei care înțeleg că o greșeală nu anulează un om. Că a fi decent nu înseamnă a fi slab, ci a fi puternic în moduri neînțelese într-o societate dezbinată. O forță care nu strivește, ci susține.
Îi salutăm pe românii care cresc copii pe care-i învață doar iubirea, nu și ura. Pe cei care opresc lanțul umilinței acolo unde începe: în familie, în glumele despre femei, despre minorități etnice sau sexuale, despre persoanele cu dizabilități, despre „săraci”, în înjurăturile aruncate „la mișto”, în felul în care ne vorbim unii altora.
Îi salutăm pe românii care nu închid ochii, dar nici nu aruncă cu piatra. Care nu sunt sfinți, dar nici hiene. Pe cei care își păstrează omenia, chiar și când în jur e beznă morală.
Îi salutăm pe toți românii decenți. Pe toți românii buni. Pe toți românii care nu așteaptă să-i salveze cineva, ci sunt ei salvarea, fiecare în bucățica lui de Românie.
Pentru că pamfletele mele nu sunt doar despre poveștile uitate ale trecutului.
E și despre oamenii nevăzuți ai prezentului. Cei care nu cer nimic, dar țin în picioare ceea ce încă funcționează în țara asta. Decența e o formă de curaj. Poate cea mai rară. Poate fi și cea mai românească.
Cu plecăciune, Pompiliu Comșa