PAMFLET SERIAL: De ce Lasconi?

De azi până la finalul actualei campaniei de dinaintea primului tur din 4 mai dăm drumul unui altfel de serial, cu mici secvențe de pamflet, pentru a vă convinge să mergeți la vot și să puneți ștampila unde doriți, dar mai ales la final să dăm încredere unui nou președinte pe gustul tuturor. Sigur, unii se vor supăra pe adevărurile consemnate, dar nu avem cum să-i împăcăm pentru că asta-i realitatea. Curat murdar, nene Iancule. Când veți deschide această pagină veți da zilnic de noi. Citiți-ne, criticați-ne, iar dacă merităm aplaudați-ne. Nu facem decât să continuăm opera marilor noștri înaintași de la care am împrumutat genericul gazetei, dar mai ales spiritul ei. Să trecem la treabă.

Adevărul are capul spart, Minciuna face făradelegi. Nebunie, haos, dezlantuirea Satanei. Așa pare nu numai văzut din avion sau dronă, ce preferați. De justiție vom vorbi mai puțin, ne înghesuie timpul, dar o dezbatere serioasă pe această temă vom face în pauza dintre cele două tururi. Dacă va fi cazul. Justiția din ultimele zile de la ICCJ unde au făcut praf actul de justiție , ne face să nu mai sperăm în minuni. Informatorul de Băsescu a spus ceva, România este condusă de un stat mafiot politic, aici a avut cu adevărat dreptate acest Petrov. Justiția la noi este penetrată politic , nu mai zic că toate instituțiile au penetrații lor, ăștia au distrus România și poporul român iar noi mai sperăm în minuni de la gașcă asta de mafioți politic? Eu cred ca actualul capitalism de la noi nu scoate la iveala, la suprafață, “ tot ce a fost mai toxic în noi cultivat de comunism” , ci mai degrabă capitalismul de la noi își arată adevărații “ colți”, mizeria morală și lupta pentru existență, dominația proștilor cu bani asupra inteligentilor și valorilor reale , sărace, neputincioase în fața lăcomiei și dorinței de umilire a acestora. Este o părere, și atât. Rămânem aceiași corespondenți civilizați în schimbul de opinii. Nu știu câte zeci de ore v-ați documentat despre E. Lasconi dar părerile sunt împărțite și diverse. Din punctul meu de vedere nu trebuie să o condamnăm așa vehement pentru anumite acțiuni: faptul că a susținut familia tradițională cu riscul de a fi criticată de propria fiică (în prezent are susținerea fiicei ei), faptul că o gașcă din USR au trădat-o încercând să mute banii de campanie în favoarea “onestului” ND, faptul că speră să devină președinte (ceea ce spera toți candidații înscriși în cursa electorală. Orice jucător la Loto speră că va câștiga în momentul când cumpără biletul. Sau faptul că i-a trimis scrisoare lui Trump (înainte să-i vedem adevărata nebunie a lui Trump și să fie investit) – neavând ea nici o vină când a fost anulat turul 2. Chiar și mie mi se pare ciudat ca ND să declare că nu poate să spună “te iubesc” copiilor lui – dovada de lipsa de afecțiune, empatie (lucru care ar trebui să fie caracteristic unui președinte). O panică instituțională nemaivăzută s-a iscat imediat ce sentința judecătorului Alexandru Vasile a fost dată publicității. Generali, politicieni și cozi de topor din mass-media s-au activat ca la un semn, cu scopul de a distruge ”din fașă” încercarea unor români de a restaura democrația în urma loviturii de stat din 6 decembrie. Un întreg mecanism a început să funcționeze la turație maximă: jurnalistul Tapalagă a găsit-o instant pe judecătoarea pensionată care a pus umărul la tentativa de puci; magistrații de la CSM s-au autosesizat și au trimis Inspecția Judiciară de urgență la Ploiești, pentru a-l constrânge pe Alexandru Vasile să semneze motivarea sentinței cu pistolul la tâmplă; politicieni de calibru, ca Alina Gorghiu, dar și menestreli ai puterii globaliste, precum CT Popescu, au solicitat excluderea din magistratură a judecătorului Vasile; foști șefi ai CCR și buni colaboratori ai Sistemului, de teapa lui Zegrean sau Toader, au înfierat decizia Curții de Apel; însuși Ministrul Justiției, pesedistul Radu Marinescu, s-a trezit să invalideze verbal soluția provizorie a Justiției, intrând cu bocancii plini de glod într-o zonă teoretic independentă de mediul politic; BEC a decis, de la sine putere, că ”nu intră în calcul” suspendarea alegerilor din 4 mai drept consecință a sentinței de la Ploiești; șeful CCR, Marian Enache, a depus imediat contestație la Curtea Supremă. Și așa mai departe.

Stupoarea, agitația și spaima se puteau citi lesne pe fețele puciștilor. Problema trebuia rezolvată cu viteza luminii, indiferent de respectarea sau nu a procedurilor ce însoțesc un astfel de proces de revizuire a unei sentințe. Călcând în picioare legea, autorii loviturii de stat au reușit o performanță demnă de Justiția lui Kim Jong-un. În mai puțin de 24 de ore, sentința judecătorului Vasile a fost desființată și aruncată la coș. Motivația Curții Supreme nu a vizat fondul problemei (anume încălcarea gravă a legislației de către CCR), ci a mizat pe faptul că Justiția nu are pârghiile legale de a interveni peste deciziile Curții Constituționale. De altfel, toate abuzurile celor nouă așa-ziși judecători de la CCR au fost impecabil subliniate în motivarea de 20 de pagini a lui Alexandru Vasile. Sistemul mafiot al guvernării Ciolacu-Bolojan a prins în aer grenada juridică lansată de magistratul ploieștean și a dezamorsat-o în timp record. Încălcând, iarăși, prevederile legale. Ironia este că această grabă demențială contrastează dureros cu ritmul obișnuit al justiției. Dosare care trenează decenii întregi, corupți care scapă din lipsă de celeritate, drepturi încălcate din lipsă de timp – toate par a fi probleme minore când sistemul decide că ceva e cu adevărat urgent. Ca de pildă să aperi lovitura de stat a CCR din 6 decembrie. Orice fisură în armura sistemului devine un pericol. Un judecător care îndrăznește să gândească în afara cutiei și o decizie care sfidează sacrosancta autoritate a CCR au fost ingredientele unui haos ce nu putea fi tolerat. Așa că securiștii din Justiție și din instituțiile de forță au apăsat pedala de accelerație, dând un exemplu clar: nu vă jucați cu noi, că vă rezolvăm înainte să apucați să clipiți. Într-o țară în care justiția se mișcă adesea cu viteza unui melc reumatic, iată că Înalta Curte a decis să ne uimească pe toți, oferindu-ne un spectacol de eficiență numai bun de Cartea Recordurilor. În mai puțin de 24 de ore de la decizia curajosului judecător Alexandru Vasile, marionetele Curții Supreme au tranșat cazul cu o rapiditate care l-ar face și pe Speedy Gonzales să pălească de invidie. În timp ce autoritățile se laudă cu ”stabilitatea” sistemului, fiecare abuz nou sapă și mai adânc la temelia democrației. Judecarea în timp record a sentinței de la Ploiești este ca un plasture pus pe o rană deschisă. Nu vindecă, dar ascunde puroiul pentru o vreme. Guvernanții, în acest dans al abuzurilor, ne transmit un mesaj clar: ”Cetățeni, dormiți liniștiți, CCR veghează, iar noi vom înăbuși rapid orice tentativă de a cere socoteală!” Să aplaudăm performanța uluitoare, demnă de o dictatură bine unsă. Vom rămâne cu amintirea neagră a sprintului judiciar din 24-25 aprilie 2025. O poveste pe care o vom spune nepoților la gura sobei, dacă vom mai apuca: ”A fost odată o zi în care justiția românească s-a dovedit a fi mai rapidă decât Usain Bolt”.. În republica noastră electorală, nu trece o zi fără o boacănă care să ne dea de lucru. Așa se face că ieri v-a-ntors cu fundu-n sus domnul de la Ploiești care v-a explicat, altfel de cum erați obișnuiți, cum consideră dânsu’ că stă treaba cu isprava CCR privind anularea alegerilor. Pe lângă faptul că încă nu apăruse Motivarea, aruncarea la gunoi a soluției domnului judecător, așa, cu ochii-nchiși, nu cred că e nici justificată, nici înțeleaptă, pentru că problema nu a creat-o dumnealui, ci atotputernica noastră Curte Constituțională. Este adevărat că e ultima dandana care ne mai lipsea ca să fie varza rotundă. Este adevărat ca varza a mers la ÎCCJ, dar aș zice cu o probabilitate de 99.9%, pentru că în afară de sărăcia care ne paște după tot haloimăsul ăsta electoral, nu mai avem nicio certitudine. Principala problemă care îi irită pe juriști la auzul plat al soluției pe scurt este că soluția aia putea viza doar un act administrativ, iar brânza produsă de CCR nu s-ar încadra în categoria asta. Bine, dar întrebarea este unde s-ar încadra. Și întrebarea vine pentru că iubita CCR a inventat un șmen procedural inexistent, care acum îi explodează în față. De ce? Păi pentru că, deși prietenii juriști care spun că nu putem vorbi despre un act de jurisdicție administrativă specială au dreptate, asta nu rezolvă problema. Da, jurisdicțiile administrative speciale au alt regim, ele sunt facultative, contestațiile la CCR nu pot fi sărite din schemă, adresând direct instanței o cerere, DAR, un mare-mare DAR: CCR nu a decis anularea în cadrul soluționării unei contestații, ci a acționat în regim de AUTOSESIZARE, a zis că e fată mare și poate să-și stabilească singură competența, că așa zice legea care îi guvernează activitatea. De acord, dar dacă ți-ai făcut treabă din proprie inițiativă, lipsa unui conflict de soluționat scoate din discuție noțiunea de JURISDICȚIE, atât pe cea de jurisdicție administrativă, cât și pe cea de jurisdicție constituțională, că n-ai ce judeca! (CCR este unica jurisdicție constituțională, dar asta nu înseamnă că fiecare hârtie emisă este emisă în regim de jurisdicție constituțională, că uneori nu este exercițiu al prerogativelor jurisdicționale.) Când veghezi tu, așa, de capul tău, la buna desfășurare a alegerilor, tare mă tem că emiți exact acte administrative. Deci băiatu’ de la Ploiești, deși ne-ncurcă, s-ar putea să nu fie chiar nebun.  BEC vorbește despre consumarea efectelor hotărârii CCR, motiv pentru care nici de principiu nu ai mai avea ce suspenda. Fals. Efect al anulării alegerilor este și organizarea procesului electoral în curs — ca să putem considera consumat efectul acelei hotărâri, ar fi trebuit să avem posibilitatea ca după încetarea procesului electoral anulat să ne oprim pur și simplu, să stăm așa, cu Iohannis în cârcă, netulburați. Dar iacătă, nu puteam sta netulburați. Deci nu, nu s-au consumat toate efectele, avem ce suspenda, și da, trebuia suspendat procesul electoral în curs în baza soluției de la Ploiești. Faptul că CSM a sărit să sesizeze Inspecția Judiciară pentru că nu-i convine soluția de la Ploiești este grav-grav. Oamenii ăia nu au văzut motivarea! Dar știu ei sigur că judecătorul e un nenorocit! Asta e mai grav chiar decât anularea alegerilor, e la persoană, e politic, e agresiv și murdar cum n-a mai fost, pe față, în văzu’ lumii.Ar fi bine să vă scoateți din cap ideea de “corectitudine” a soluțiilor instanțelor și a soluțiilor în general, mai ales în vremurile astea. Gândirea alb-negru în sine e păcătoasă și poate singurul beneficiu al haosului în care ne-am trezit este chiar ăsta, că a pus la îndoială certitudinile celor care nu văd nuanțele. Când priviți la interpretările diferite ale juriștilor, și acum rămânem la fierberea momentului, anume rezolvarea venită de la Ploiești în privința anulării alegerilor, trebuie să porniți de la ideea că vorbim despre o “contradicție” doar în sensul în care opiniile respective nu pot fi aplicate deodată, ci alternativ — mergi fie pe o linie, fie pe cealaltă, dar asta nu înseamnă nicidecum că o variantă e corectă și cealaltă greșită. Simplificând, raportat la invenția CCR, lipsită de orice suport legal (de unde nevoia de a forța cumva reintrarea în limitele legii), versiunile sunt: O considerăm hotărâre judecătorească emisă în regim de jurisdicție constituțională, chiar dacă lipsește cu desăvârșire cadrul procedural, ca atare, este inatacabilă. O considerăm act administrativ, deși vorbește despre “anularea” alegerilor, fiind un act emis, deci, în lipsa competenței de anulare (care aparține instanței) și, ca atare, este atacabilă în contencios administrativ (cazul Ploiești). Ambele variante au argumente, nu încercați să dați verdicte. Toată treaba este care interpretare produce efecte mai nasoale, pe termen scurt și pe termen lung. Prima variantă are drept suport existența în abstract a prerogativelor jurisdicționale constituționale ale Curții — da, poate emite hotărâri în acest regim, deci și dacă nu exista cadrul procedural, CCR a emis o hotărâre abuzivă, dar o hotărâre judecătorească, pentru că CCR este singura care poate să-și stabilească propria competență, iar deciziile ei sunt definitive și general obligatorii. A doua variantă se bazează pe faptul că, deși CCR are în abstract prerogativele jurisdicției constituționale, pentru a le putea exercita este necesar cadrul specific lor, adică prezența ideii de jurisdicție, deci un conflict de soluționat, Curtea neavând posibilitatea să-și creeze singură cadrul procedural, ci doar să-și stabilească competența în interiorul procedurii de soluționare a unei cereri. Prin urmare, tot ce emite în afara unui astfel de cadru jurisdicțional este cel mult act administrativ, supus cenzurii instanțelor de contencios administrativ. Personal, evit cu groază prima variantă de interpretare, pentru că acceptarea compromisului respectiv este, în opinia mea, mult mai periculoasă decât în cazul celei de a doua variante. De ce? Pentru că, exact pe aceeași rețetă, odată acceptată logica asta, CCR poate spune în felul următor: CCR își stabilește singură competența. Așa cum Legea nr. 370/2004 stabilește modalitățile prin care CCR poate fi sesizată cu o cerere de anulare a alegerilor în cadrul procesului electoral de alegere a Președintelui și persoanele care pot formula cererea, tot așa și Constituția indică persoanele care pot formula obiecții și excepții de neconstituționalitate. Așa cum, pentru că nu scrie negru pe alb nicăieri că CCR nu se poate autosesiza pentru a decide anularea alegerilor, iar competența și-o stabilește CCR cu mâna proprie, în activitatea de veghere la buna desfășurare a procesului electoral, poate să-și asume inițiativa creării unui context jurisdicțional “atipic”, tot așa nici în Constituție nu scrie negru pe alb că nu se poate autosesiza cu privire la constituționalitatea legilor, ordonanțelor, chiar tratatelor internaționale, ci sunt indicați doar actorii din exterior care au drept de sezină, iar Curtea, din nou, își stabilește competența singură și, în contextul în care Curtea este garantul supremației Constituției, la fel de bine se poate autosesiza. Și chiar dacă am interpreta ca abuzivă autosesizarea, deciziile sunt definitive și general obligatorii, pentru că odată creată aparența de hotărâre în regim de jurisdicție constituțională, sănătate la toată lumea! Este că-i frumos? Deci dacă politicienii noștri fac o înțelegere pe tema pensiilor magistraților, că tot e la modă, una chiar de toată isprava, pe care nu o contestă nimeni la CCR, dar CCR consideră că nu-i în regulă, ia legea aia de-o aripă și o trântește după algoritmul de mai sus. Cu titlu definitiv. Își pot face oamenii noștri program zilnic la cafea, “Ce mai trântim azi, băieți?”.De-asta, deși pe termen scurt sună mult mai rău opțiunea pentru interpretarea hotărârii CCR de anulare a alegerilor ca fiind act administrativ, cu posibilitatea de a fi atacată, varianta cealaltă este infernul în toată regula. (Știu, “N-o să se întâmple!” — nici ce vedem de o vreme încoace nu se întâmpla anii trecuți, tot pe garanție.)  Retrogradarea la act administrativ a unei așa-zise hotărâri judecătorești emise în lipsa cadrului procedural care să permită exercițiul prerogativelor jurisdicționale mi se pare de departe varianta mai prudentă decât permisivitatea care conduce la exercițiul prerogativelor ălora în orice context vrea CCR, cu titlu definitiv și general obligatoriu.

Elena Lasconi este candidata către care eu și familia mea ne îndreptăm votul. Un prim argument al deciziei noastre tocmai l-ați terminat de lecturat. Cu plecăciune, prof.univ.dr. Pompiliu Comșa, cel mai bun ziarist de provincie conform Radar de Media 2013