Ne tot amăgim, din patru în patru ani, că „de data asta va fi altfel”. Că noile partide vor schimba ceva, că tinerii din politică vor aduce aer curat într-un sistem sufocat de vechi metehne. Dar, cumva, povestea se repetă la nesfârșit: aceiași oameni, aceleași vicii, aceleași obiceiuri. Un nou ambalaj pentru același produs alterat.
Politica românească a ajuns o scenă unde actorii se schimbă între ei, dar scenariul rămâne identic. Promisiuni înflorite, discursuri despre moralitate, reforme și dreptate – toate se topesc imediat ce fotoliul puterii devine comod. Și atunci, poporul privește din nou, cu amărăciune, cum „cei noi” învață repede limbajul corupției, cum se înregimentează în rețelele de influență, cum uită de țară pentru un loc la masa privilegiilor.
Oare cât mai poate merge așa, cu hotia ridicată la rang de strategie politică? Cu minciuna devenită instrument de guvernare și cu poporul redus la tăcere prin sărăcie și oboseală?
Partidele noi nu pot fi cu adevărat noi atâta timp cât sufletul celor care le conduc este vechi, plin de aceleași apucături. Nu ajunge să schimbi sigla, culorile sau lozincile. Trebuie să schimbi omul, conștiința, modul de a privi puterea. Dar cine să o facă, dacă fiecare nou venit vrea doar să guste din prăjitura sistemului, nu să o reformeze?
România nu duce lipsă de partide, ci de caractere. Nu de programe politice, ci de oameni care să creadă cu adevărat în țară și în nație.
Și până când acest adevăr nu va fi înțeles, vom continua să ne rotim în același cerc vicios, să alegem între „vechii noi” și „noii vechi”, să sperăm zadarnic că schimbarea vine din urne, când ea ar trebui să înceapă din noi.
Căci, oricât de frumos s-ar numi un partid, dacă în el locuiesc aceleași suflete corupte, nu va face decât să perpetueze aceeași boală morală care a ținut România în genunchi decenii la rând.
