Există o taină care ne leagă mai strâns decât sângele: limba în care ne-am născut. În ea am rostit primul strigăt, în ea am spus prima rugăciune, primul „te iubesc” și primul „te iert”. Este limba în care mama ne-a chemat la masă, bunica ne-a binecuvântat, iar prietenii ne-au făcut să râdem până la lacrimi.
În această limbă ne plângem morții și ne cântăm dorurile. În ea se împletesc suspinele și glumele, blestemele și cântecele, dorințele și rugăciunile. Și, indiferent câte căi alegem, câte drumuri ne duc departe unii de alții, plânsul și râsul nostru rămân scrise în același alfabet al sufletului.
Plângem în aceeași limbă când ne moare un părinte, când ni se năruie un vis sau când ne doare nedreptatea lumii. Râdem în aceeași limbă atunci când o vorbă de duh, o amintire din copilărie sau o întâmplare neașteptată ne umple inima de lumină.
Și, oricât am plânge sau am râde, oricât am construi sau am dărâma, oricât am iubi sau am disprețui, destinația noastră este aceeași: același drum final, aceeași liniște de dincolo de cuvinte. La capăt, tot pământul ne îmbrățișează în egală măsură, fără să întrebe cine am fost sau câte averi am adunat.
Dacă am înțelege cu adevărat acest adevăr simplu, am fi mai blânzi unii cu alții. Am ridica mai rar vocea și am întinde mai des mâna. Am ierta mai ușor și am judeca mai greu. Am vorbi mai frumos, pentru că am ști că fiecare cuvânt poate fi ultimul pe care îl rostim către celălalt.
Ne împărțim în tabere, ne sfâșiem pentru idei, ne aruncăm cuvinte grele, uitând că toți purtăm în piept același dor și în vene același dor de viață. Uităm că, în fața lacrimii și a râsului, suntem frați. Și că, dincolo de morminte, nu există nici victorie, nici înfrângere, ci doar tăcerea care ne așază pe toți la fel.
De aceea, înainte de a ridica o piatră sau un cuvânt ascuțit împotriva fratelui tău, amintește-ți: plânge în aceeași limbă ca tine. Râde în aceeași limbă ca tine. Și, atunci când va veni vremea, va merge pe același drum final ca tine.
Până atunci, să ne vorbim frumos, să ne sprijinim la greu și să ne bucurăm împreună de clipele mici, ca și cum ar fi mari. Pentru că, de fapt, nu există bucurie mai mare decât să râzi alături de cineva în aceeași limbă în care ai plâns odinioară.