În viață am căzut de multe ori, dar de fiecare dată, spre surprinderea adversarilor, am știut să mă ridic. Am cunoscut moment de extaz, dar și deznădeje. Dar am crezut în steaua mea mereu.
Când securitatea tulceană, cu ajutorul unei soții trădătoare, dar iubitoare de bărbați, mai ales fotbaliști, m-a trimis în minele din Valea Jiului ca holongăr, adică curățam canalele din galerii din fecale, am crezut că totul s-a sfârșit. Nici măcar familia nu mai credea că revin pe linia de plutire.
După hărmălaia din decembrie, am revenit acasă, dar acum propria familie influențată de o scorpie care încă trăiește și căreia i-am făcut numai bine de când o cunosc, mi-a arătat poarta. N-a fost singura.
Am încercat să mă înrolez în gașca jurnalistică unde fusesem pus să desprind ABC-ul scrisului, dar cel mai vehement adversar a fost vechiul meu mentor, care după ce scrisese cuvântările fostului prim secretar Constantin Dăscălescu, zis Baiazid, ajunsese patron de cotidian chipurile independent. Până am găsit un prieten adevărat care mi-a întins o mână de ajutor, din păcate plecat prea devreme din lumea politică, împreună cu soția culegeam crengi rupte căzute într-un parc din aproprierea casei ca se ne încălzim și ne mulțumeam cu un ceai cald făcut de tata, la rândul lui exilat într-un colț al curții, pe o plită mereu încinsă. Politicianul era un intelectual rasat și un om de mare finețe, plăcându-I probabil ce învățasem nestând degeaba lângă un Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Dinu Săraru, Ion Marin, Vasile Răvescu, Lucian Sârbescu, Ion Ghițulescu sau Constantin Dumitru. Scriam pentru oricine îmi întindea un colț de pâine, plus că strânsesem lângă mine alți necăjiți, care ulterior și-au confirmat talentul nativ. Pentru că meseria asta nu o faci decât dacă ai microbul în sânge.
În noaptea dintre mileniii la mai multe revelioane din localitate am pus la mese primul număr din Realitatea, o publicație gratuită. Plecasem de acasă în pantofi iar peste noapte a nins abundent. De atunci eram sigur că voi învinge. Era momentul când în România mai apăreau două publicații cu acelȘI REGIM, Adevărul de Seară al lui Dinu Patriciu și Cristian Burci, plus Ring-ul fraților Negoiță.
Curând țăranul de la Galați a rămas singur pe piață și nu demult am sărbătorit ediția 600, onorată de un trofeu de inimă primit din partea celor care ne girează UZPR. Acum conduc destinele a nu mai puțin de șase gazete, două la Constanța, una la Iași, una la Cluj, plus evident cele gălățene. Suntem dubli campioni ai presei print de provincie în 2011 și 2013, ultim an în care am fost răsplătit cu Diploma de cel mai bun Gazetar de provincie, iar în 2025 și 2016 am cucerit cu Agenția R-PRESS și titlul de dublă campioană a presei de provincie on-line. Am depășit din mers ,mulți mercenari care au stricat nu numai la Galați, ci în toată România, mai ales presa print.
Am fost mereu în slujba Măriei Sale Cetățeanul, am crescut zeci de gazetari astăzi prășind în mass-media națională și internațională. Nu-mi pare rău de ce am făcut, chiar dacă unii au uitat măcar să dea un banal telefon. Povestea m-a costat un cancer operat de colon, plus citostaticele aferente, o placă cu șurub la mâna stângă, un diabet ce-l țin zilnic cu două feluri de insulină, mai multe hemoragii interne, stent la inimă lângă care va urma montarea unui stimulator cardiac, o operație de cataractă și curând alta de retină, plus șase banale sincoape de AVC, prilej la fiecare să stau de vorbă cu Bărbosul care mi-a șoptiti că mai are treabă cu mine.
Sunt doar la al 21-lea volum editat și autor a peste 150.000 de anchete brici. Sunt autorul a 12 plachete de caricatură și a zeci de mii de aforisme și pamflete- specie din păcate puțin cultivată azi, ca și reportajul literar. Am ajuns decanul de vârstă al presei gălățene, unii mă apelează cu Profesore, Maestre sau Mogule. Am strâns un sac de diploma și trofee, pe care le-am pus alături de sumele uitate de unii că mi se cuveneau pentru munca depusă.
Breasla noastră e plină de meseriași, dar și de pramatii. Dacă mă târguiesc cu Bărbosul voi scrie despre fiecare, căci încă nu avem o istorie picantă a presei române, de ieri, dar mai ales de azi.
Așa să-mi ajute Dumnezeu, Pompiliu Comșa
