Prostu e ăla care se trezește dimineața cu noaptea-n cap, se spală pe ochi cu apă rece, bagă o gură de cafea ieftină și pleacă la muncă. Muncește pe brânci pentru un salariu care nu-i ajunge nici până la jumatea lunii. Trage la jug, zi de zi, ca boul la plug. Plătește taxe, plătește TVA, plătește impozit, plătește contribuții. Statul îi bagă mâna-n buzunar cu ambele mâini și-i mai zice și c-o face pentru „binele comun”.
Își cumpără și el, după o viață de sacrificii, o casă. Vai de steaua ei, dar e a lui. Vine Statul și-i râde-n față: „Bravo, bă! Acum plătești impozit pe ea. Că doar nu ți-ai făcut casa ca să scapi de noi!” Are și un petec de teren? Alt impozit. Își ia o rablă de mașină să nu mai putrezească prin tramvaie? Impozit. RCA. Rovinietă. ITP. Taxe, taxe, taxe, până nu mai știe de capul lui.
Dar stai, că intră pe scenă și Monstru’! Ăla cu burtă, costum scump, ceas de mii de euro și gură mare. Politicianul, „alesul neamului”, de fapt jefuitor cu diplomă. Ăsta vine și zice: „Ia dă și tu o taxă de parcare, fraiere!” Dar tu zici: „Stai, că am plătit deja.” La care el: „Nu contează, dai și-aici, că parcarea e a verișorului meu, pus șef la firmă de partid.” Vrei să parchezi în fața blocului? Altă taxă! Că locul „public” nu mai e public, e al cui vrea partidul.
Muncești? Plătești impozit pe salariu. Închiriezi o cameră? Plătești. Ai dividende? Plătești. Vrei să mergi la doctor? Plătești. Ai plătit deja sănătatea din 10 părți, dar tot trebuie să scoți bani din buzunar, că sistemul e varză, spitalele-s jefuite, iar doctorii buni ori au plecat, ori cer „atenție”. Și tu, prostule, taci, rabzi, înghiți.
Hai să zicem că ai pus niște roșii, ceapă, pătrunjel în grădină. Le vinzi pe trotuar, că vrei să-ți scoți un leu în plus. Vine jandarmu’ și-ți dă amendă. Că n-ai bon, n-ai tarabă autorizată, că nu ești „în sistem”. Tu, țăran amărât, ești tratat ca un infractor. Dar multinaționalele fac evaziune cu tirul și nu le întreabă nimeni de sănătate.
Și-n timp ce Prostu suferă, Monstru’ se îngrașă. Își face vile, amante, vacanțe de lux. Își ia mașini de 100.000 de euro, pe banii Prostului. Și râde. Râde de tine, de mine, de toți. Ne minte în față și ne cere votul cu promisiuni de doi lei. Și tot el ne mai spune că „avem cea mai stabilă economie”, că „România merge bine”. Merge… în prăpastie.
Dar știi ce-i mai trist? Că Prostu tace. Că se lasă călcat în picioare. Că are suflet bun, dar cap plecat. Și Monstru’ asta vrea – un popor de proști cuminți, care muncesc, rabdă, plătesc și nu crâcnesc.
Și totuși, vine o zi… vine o zi în care și cel mai blând om zice „Ajunge!”. Când Prostu se uită-n oglindă și vede că nu e chiar atât de prost. Că e doar furat, păcălit, înșelat. Și atunci Monstru’ se cam cacă pe el.
Pentru că, vezi tu, când Prostu nu mai e prost… Monstru’ nu mai e Monstru’. E doar un hoț fără putere, care trăia pe spinarea altuia.
