Am crescut într-o cultură care caută explicații pentru tot: de ce fură un om, de ce înșală, de ce rănește. Cel mai comod răspuns pare a fi: trauma. Abuz în familie, copilărie dură, foame, comunism, lipsa părinților — toate motive bune, compatibile cu mila și înțelegerea. Eu însămi am folosit această lentilă: am justificat adesea rautatea oamenilor ca pe o consecință logică a traumelor lor.
Până am început să observ contrariul. Am văzut oameni care au traversat boli grele, sărăcie cruntă, pierderi ireparabile — și care rămân blânzi, generoși, calzi cu cei din jur. Am întâlnit supraviețuitori care, în loc să reproducă violența sau să se încarce cu ură, aleg bunătatea. Asta m-a făcut să mă întreb: dacă durerea nu garantează rautatea, atunci ce o explică?
Răspunsul simplu, dar incomod, este acesta: răutatea gratuită e o alegere.
Când trauma devine scuză — și când devine pretext
Nu spun că traumele nu exist — ele sunt reale, complexe și au efecte profunde. Spun doar că a transforma trauma într-un automaton al comportamentului — “a suferit, deci rănit” — e periculos. Devine o permisiune tacită pentru a justifica agresiunea sau nepăsarea. Și, paradoxal, îi golește de responsabilitate chiar pe cei care ar putea alege altfel.
Există diferențe clare: cine își ține furia pentru el, lucrează la ea, caută sprijin sau pur și simplu se abține, nu e același lucru cu cine o proiectează asupra altora. Când faci comentarii rautacioase unui om care nu ți-a greșit cu nimic, când lovești un câine care îți stă în cale, când umilești în public — traumele tale nu devin automată o justificare. Ele pot explica, contextualiza, dar nu pot scuti consecințele morale și sociale ale faptelor tale.
Răutatea gratuită — costuri și mecanisme
Răutatea nu doar rană pe moment — e o alegere care se replică. Creează un climat în care empatia e erodată. O glumă tăioasă devine bârfă, bârfă devine excludere, excludere devine violență normalizată. Și nu e vorba doar de agresiunea fizică: există o violență subtilă, zilnică, care se practică în comentarii online, la birou, în familie. Acea violență lasă urme greu de văzut: pierderea încrederii, anxietatea, frica de a fi vulnerabil.
îi putem da nume: lene (e mai ușor să râzi de altul decât să-l ajuți), vanitate (a face pe cineva mic e o formă de auto-afirmare), și ignorare deliberată (nu vreau să văd suferința altora). Toate sunt alegeri — nu destin.
Ce putem face — responsabilitate, empatie activă, limite
- Să nu mai confundăm explicația cu scuzarea. A înțelege de ce cineva a avut o copilărie dificilă nu înseamnă automat a-i permite să rănească pe alții fără consecințe.
- Să cultivăm empatia activă — nu performativă. A fi empatic nu înseamnă să-ți permiți să fii rănit; înseamnă să asculți, să ajuți dacă poți și, când e cazul, să pui limite.
- Să impunem limite sănătoase. A spune „stop” unei atitudini rănitoare nu e revanșă — e restaurare a demnității. Victima unui comportament răutăcios merită apărare și respect.
- Să lucrăm la noi înșine. Cine are furie acumulată are responsabilitatea de a o gestiona: terapie, grupuri de sprijin, disciplina personală. Așteptarea ca ceilalți să suporte rezultatul furiei tale e egoistă și injustă.
Bunătatea e o alegere — la fel și răutatea
Traumele pot modela oamenii, dar nu îi condamnă la a fi răi. Observația simplă a oamenilor buni care au suferit ne amintește că bunătatea e la fel de posibilă ca răutatea, chiar și în condiții grele. A susține contrariul — că suferința scuză totul — înseamnă a le fura celorlalți dreptul la protecție și respect.
Alegerea e la noi: vrem o societate în care justificăm răutatea sau una în care responsabilitatea și compasiunea sunt normele? Eu aleg compasiunea responsabilă: empatică, dar fermă. Tu ce alegi când te confrunți cu răutatea gratuită — să o scuzi sau să o limitezi?
