România ta. România mea. România noastră. Un ideal comun, transformat în ultimele trei decenii într-o rană care supurează tăcere, resemnare și o durere surdă. România noastră, cea în care oamenii încă mai așteaptă poștașul ca pe o salvare, România în care suntem nevoiți să numărăm leii rămași până la sfârșitul lunii, România în care munca cinstită a devenit sinonimă cu supraviețuirea. Și, undeva dincolo de această realitate, există România lor.
O Românie paralelă, unde facturile nu se deschid cu teamă, unde pâinea nu are preț și unde problemele cotidiene ale celor mulți sunt doar zgomot de fundal. O Românie unde se trăiește din bani nemunciți, din comisioane, din tunuri, din impostură și din uitarea deliberată a celor rămași în urmă. Vă scrie Gheorghe Duduială. Un om obișnuit, care de peste 34 de ani muncește în domeniul privat. Nu sunt vreun nume pe listele de offshore, nu mi-am construit palate din contracte cu statul și nu am vândut iluzii. Am muncit cinstit. Am plătit taxe. Mi-am făcut datoria față de statul acesta, chiar și atunci când el și-a uitat datoria față de mine. Am tras de mine, am tras de timp, am tras de speranță.
Pentru că, în România mea, nu există alternativă decât să mergi înainte. Sunt și tată. Am doi copii cărora le-am spus, zi de zi, că nu e rușine să fii sărac, dar e rușine să furi. Că trebuie să-ți respecți părinții, bunicii, învățătorii. Că școala și credința sunt pietre de temelie într-o viață dreaptă. Că, oricât de greu ar fi, trebuie să păstrăm în suflet un colț de lumină pentru România. Pentru că nu putem să o abandonăm complet. Nu încă. Scriu aceste rânduri nu din furie, ci dintr-o oboseală adâncă, acumulată în ani de compromisuri impuse, de promisiuni mincinoase, de lipsă de răspundere și de respect.
Scriu pentru că simt că nu mai e timp. România noastră de azi nu trebuie să mai fie România copiilor noștri de mâine. Nu vreau ca generația lor să crească în rușinea pe care o suportăm noi astăzi. Nu vreau să le lăsăm o țară frântă și o societate amorțită. România mea încă există. Dar e slăbită, marginalizată și batjocorită.
România ta, a ta care muncești cinstit, care plângi în tăcere și rabzi cu fruntea sus, și a mea, care nu mai știu dacă să mai sper sau să-mi închid inima, trebuie să se regăsească. România noastră nu e de vânzare. Și nici nu va fi, cât încă mai sunt oameni care nu au uitat ce înseamnă demnitatea. – Gheorghe Duduială
