Privind în jurul nostru, putem observa că nicio altă țară din lume nu a trecut printr-un proces atât de brutal și, totodată, atât de tăcut de autodistrugere economică precum România. În ultimele decenii, țara noastră a fost martora unei prăbușiri treptate, dar constante, a economiei naționale, însoțită de o alienare aproape totală a cetățenilor față de ceea ce înseamnă bunul comun, responsabilitate civică și apartenență.
În niciun alt colț al lumii nu vedem o vânzare atât de sistematică și de nejustificată a resurselor naturale – pământuri fertile, ape minerale, păduri, rezerve energetice – către entități străine, deseori în condiții netransparente și dezavantajoase. Am renunțat, fără luptă, la controlul asupra sistemului bancar, asupra infrastructurii strategice, asupra mijloacelor de producție și, cel mai grav, asupra propriei noastre suveranități economice.
Responsabilii direcți pentru acest jaf național sunt, fără îndoială, o mare parte dintre politicienii care au condus România după 1989. Din oportunism, ignoranță sau corupție, aceștia au permis, ba chiar au încurajat, disoluția statului și transformarea țării într-o piață de desfacere și o sursă ieftină de materii prime și forță de muncă. Dar vina nu le revine doar lor. Vina este și a noastră, a celor care am privit pasivi acest proces, care am acceptat tăcerea, am schimbat canalele când vedeam știri deranjante și am ieșit la vot, adesea, ghidați de promisiuni superficiale sau, mai rău, am refuzat să mai votăm deloc.
Poate că cea mai dureroasă întrebare este: cum de nu a fost nimeni tras la răspundere? În orice altă țară democratică, cei care ar fi vândut pe nimic economia națională sau ar fi devalizat bugetul de stat ar fi fost anchetați, judecați și condamnați. Ar fi existat proteste de amploare, mișcări civice coerente, un sistem de justiție funcțional. În România, însă, asemenea fapte au fost, adesea, urmate de avansări politice, de imunități parlamentare și de uitare colectivă.
Mai grav decât pierderea economică este pierderea viitorului. Tinerii României nu mai cred în șansa unei vieți demne aici. Emigrează în număr mare, ducând cu ei nu doar forță de muncă, ci și potențialul de a reconstrui țara. Cei care rămân se simt singuri, neputincioși, lipsiți de încredere în stat și în instituții. Se instalează o apatie cronică, un fel de resemnare națională care paralizează orice inițiativă de schimbare.
Totuși, încă mai avem o șansă. Istoria nu este o sentință definitivă. Dacă ne asumăm greșelile trecutului și începem să cultivăm responsabilitatea, educația civică și spiritul critic, România poate ieși din acest cerc vicios. Este nevoie de oameni curajoși, onești și implicați. Este nevoie de o generație care să spună destul, să-și cunoască drepturile și să le apere, să lupte pentru valorile autentice și să-și reclădească țara cu demnitate.