România, te stingi încet, dar sigur… și doare

Îți mulțumesc, România, că mi-ai oferit posibilitatea de a găsi, în cele din urmă, un răspuns la una dintre cele mai dureroase întrebări care mă frământau de ani buni. O întrebare simplă, dar apăsătoare: unde ai greșit? Sau, poate, unde am greșit noi?
Eu, la fel ca mulți alții, mi-am făcut datoria față de tine. Am fost acolo, la Revoluție. Te-am votat de fiecare dată când mi-ai cerut. M-am exprimat când ai convocat referendumul. Nu m-am ascuns, nu am fost indiferent. Am sperat. Am luptat. M-am implicat.
Am așteptat 35 de ani ca să construiești o centură în jurul capitalei. Am dat șpagă pentru un loc de parcare lângă bloc, și azi, după ce ai permis construirea unor blocuri cu zece etaje în cartiere de case, ne sufoci cu betoane. Ne-ai luat până și dreptul de a circula pe trotuare. Ai plantat bolovani și ai îngrădit accesul, de parcă mamele cu puținii copii ce se mai nasc în această țară ar fi o povară. Ce să mai vorbim de cei cu dizabilități, de bătrâni, de cei care, în tăcere, își poartă crucea.
Ne-ai blocat curțile, ne-ai închis în propriile noastre case. Am înghițit în sec atunci când am plătit facturi uriașe la telefonie, gaze, electricitate și apă către multinaționale cărora tu le-ai vândut, fără rușine, resursele noastre: petrolul, pământul, minele, chiar și sufletul muncitor al acestei țări.
Ne-ai vândut tinerii. Nu pentru arginți, ci pentru supraviețuire. I-ai trimis departe, să muncească pentru alții, destrămând familii, lăsând copii în grija bătrânilor cu inima frântă. Ai luat tot: viața, demnitatea, speranța.
Am plătit dobânzi uriașe pentru o casă, o mașină sau un telefon, iar azi ne impozitezi din nou acele bunuri. Simțim cum ne sufoci financiar, ca și cum scopul tău ar fi ca omul de rând să nu mai poată plăti taxe, pentru a-l forța să renunțe, să plece, să cedeze.
Am mers în spitalele tale ca să ne întoarcem mai bolnavi decât am intrat. Ne-ai luat bani toată viața pentru sănătate și, în cele din urmă, ne-ai umilit cu condiții inumane. Iar acum ne taxezi din pensia amară, ne iei din puținul rămas pentru a acoperi găurile unei corupții cronice. Chiar și chiria, dividendele, tot ce mai rămâne din efortul unei vieți este jecmănit.
N-am plecat în Grecia sau Turcia, deși ar fi fost mai simplu. Am mers la mare la noi. În Olimp, în Eforie, cu picioarele rupte prin gropi, plătind prețuri mai mari ca în Occident. Am vrut să te susținem, să nu ne lepădăm de tine, chiar și atunci când nu ne-ai dat nimic în schimb.
„Ce-ai căutat în Piața Victoriei?” – m-au întrebat cunoscuții. Îți răspund acum și ție, România. Nu m-am dus acolo să dărâm guverne. Nu m-am dus să arunc cu sticle în jandarmi. Nu voiam să schimb orânduirea aleasă, fie ea și strâmbă, de cei care au preferat să stea acasă. Am mers pentru a nu-mi fi rușine de mine. De copiii mei. De nepoții mei. Am mers acolo așa cum bunicul meu a plecat la război nu doar pentru el, ci pentru toți. Și nu s-a mai întors.
Am căzut pe jos, doborât de gaze lacrimogene. Am fost călcat în picioare de semenii mei, disperați, fugind care încotro. Dar nu am ridicat mâna. Nu am bătut jandarmii. Doar i-am privit cu ochii înlăcrimați, acuzându-i în gând pentru brutalitatea lor asupra unor oameni pașnici, cu mâinile ridicate.
România, te stingi încet, dar sigur. Dar chiar și așa, noi încă sperăm. Pentru că speranța este ultimul lucru pe care îl poate avea un om în această țară.