Artizanii fabricării certificatelor de handicap fictiv — meșteri mari, cu bisturiul în buzunar și parafa caldă — au reapărut, ca niște actori într-o tragicomedie de provincie, în fața Curții de Apel Cluj. Unii și-au pierdut între timp suflul (și nu de rușine), alții au rămas doar cu parafa tremurândă, dar neclintită în convingerea că “fiecare om merită o pensie, chiar și sănătos tun”.
Dosarul miroase a praf de arhivă și a plic de nylon. Din 2019, procurorii DNA Cluj bat la poarta dreptății cu probe, stenograme și un catalog plin de “pacienți” care au trecut direct de pe plantație pe lista cu handicap grav, cu puțin ajutor de la doamna doctor, domnul intermediar și Dumnezeu, căci toți se invocă la finalul convorbirilor.
Dar vai, păcat de bieții inculpați. Poate n-ar fi trebuit trimiși în fața instanței, ci, mai degrabă, duși cu ambulanța la Spitalul de Urgență Cluj – secția Psihiatrie II, unde își face veacul domnul doctor B R C, care te poate diagnostica, rapid și fără sincope, cu schizofrenie psihotică, fie că vii pentru insomnie sau doar ai parcat aiurea. Pentru confirmare, te așteaptă și doamna doctor șef C C, care etichetează în stil industrial: „Următorul psihotic! Paranoid? Perfect!”.
Acești bravi psihiatri sunt garanția că, dacă vrei fie sa te pensionezi cu o suma de aproximativ 700lei plus ceva ajutor care nu e mult dar totusi e ceva, fie să fii scăpat de dosarul penal, te prinde diagnosticul. Justiția clujeană n-are întotdeauna mâna sigură, dar psihiatrii – da. Eticheta „nebun cu acte” valorează mai mult decât o hotărâre definitivă. Și nu, nu se prescrie.
Până atunci, să nu uităm drama celor condamnați. Unii au primit 2 ani cu suspendare, alții doar munci în folosul comunității, probabil în biroul de pensionări sau la vopsit borduri. Iar singura condamnată cu executare, Aurica Calman, a fost, fără îndoială, victima succesului propriu. Racolase prea mulți clienți, lucrase prea eficient. Asta da, performanță pedepsită.
Convorbirile telefonice din dosar au valoare literară. E un fel de Caragiale cu accent ardelenesc, în care ai servit cu politețe:
– “Ți-am dat 5 milioane!”
– “Dar nu mi i-ai dat mie, i-ai dat la comisie. N-ai fost bolnavă, femeie, să te pensionezi!”
Ce tragedie! O lume în care bolnavul real stă la coadă cu dosarul sub braț, iar cel fictiv intră cu 3 milioane în buzunar și iese cu 3.000 lei lunar pe card. Cu sprijinul medicilor-îngeri și al intermediarilor-mecena.
Discuția purtată între două inculpate din dosar este edificatoare pentru modul de operare al acestora:
„– Alo?
– Bună ziua!
– Bună ziua!
– Ce faceți, doamnă?
– A, sunt aici cu bucătăria.
– Am vrut să vă întreb ceva…
– Da? Poftiți?
– Ați uitat că ne-am înțeles, când vin banii să-mi dați și mie ceva? Ați uitat, nu-i așa?
– Da… Auzi, dar nu ți-am dat?
– Când?
– Păi, când ai fost cu mine.
– Ei, 100 de lei…
– Cum adică 100 de lei? Am venit la mașină și ți-am dat 3 milioane, ți-am dat în fiecare zi câte un milion. Cum poți să spui așa ceva?
– Când am mers…
– Da…
– Mi-ai dat o sută la fiecare drum…
– Da, da, da.
– Așa ne-am înțeles.
– Da, da, da. Și-am venit la farmacie, te-am așteptat, ai venit de la …, ți-am mai dat 3 milioane.
– Așa. Și pentru ce mi i-ai dat?
– Păi așa ai spus tu, să-ți mai dau.
– Trei?
– Da.
– Nu cinci, așa-i?
– Nu, nu cinci. Trei. Și după aceea, când am fost ultima dată la …, când ne-am oprit acolo, ți-am mai dat un milion.
– Păi de fiecare dată când am mers, v-am spus, mie îmi plătiți ziua, un milion.
– Da, da, da.
– Și când luați pensia, v-am zis, îmi dați cinci.
– Dar tu ai zis că nu ți-a dat nimeni…
– Cum?
– Ai zis că nu ți-a dat nimeni. Le propui, dar nu-ți dă nimeni.
– Nu că nimeni… C-au fost care nu mi-au dat. Tu ești a noua persoană care nu mi-a dat.
– Da?
– Îhî.
– Și atunci, ce să le dau ăștia?
– Cum?
– Pentru ce să-i dau?
– Păi așa ne-am înțeles. Nu trebuie să-mi dai, nu ești obligată, stai liniștită! Nu trebuie să-mi dai. Folosește-i sănătoasă! Doar ca să nu iau de pe om atunci, ți-am zis că, atunci când iei banii, știu sigur că ai. Că îți vin mai mulți și atunci mă plătești. Că aia e plata mea, nu că m-am dus și m-am stresat pentru 100 de lei. Că 100 de lei e… mizerie. Și cu mașina mea. Dar nu-i nimic, folosiți-i sănătoasă, că au mai fost din astea.
– Da?
– Îhî.
– Eu de unde să-ți dau, că nu am.
– Foarte bine. Ți-a da Dumnezeu! Și mie mi-a da!
– Da?
– La fiecare i-a da după merit. Stai liniștită.
– Care-i problema acum?
– Nu, nu, nicio problemă. Înțelesul nostru a fost așa, dar acum nu mai e clar, foarte bine!
– Nu înțeleg care-i problema.
– Problema e că nu mi-ai plătit. Nu te simți nici un pic! Ți-ai făcut treburile, ești cu sacii-n căruță. Doamne-ajută!
– Îhî.
– Nu?
– Ți-am spus că nu am. De unde să-ți dau dacă nu am acum?
– M-am tot gândit de ce nu zici nimic. Te-am întrebat și atunci când am fost la voi: „Ai luat pensia, doamnă?”
– Da, ți-am spus că am luat-o.
– Da’ meritul nu-i al meu? Că așa am spus: când luați, mă plătiți.
– Îhî.
– Oricum, nu-i problemă. Ești a noua persoană, chiar am scris pe hârtie, a noua care nu-mi dă. Foarte bine, folosiți-i sănătoși!
– Ți-am spus că deocamdată nu am. Dacă vrei să crezi, bine. Dacă nu, nu.
– Păi ce să cred? Să nu cred? Că știu că-mi ești datoare, și cu asta basta.
– Îhî.
– Nu contează. Foarte bine. Nu murim azi. Deal cu deal nu se întâlnește, dar oamenii se întâlnesc.
– E clar.
– Nu trebuie să-mi dai, foarte bine. Dumnezeu are grijă de toată lumea.
– Ți-am spus: ne mai întâlnim. Acum nu am ce-ți da.
– Nu ți i-am cerut acum. Doar ți-am amintit. Tu-mi spui „de ce să-ți dau?” Nu-mi da. Că mi-ai dat 100 de lei la fiecare drum? Ce puii mei sunt aceia?
– Ți-am dat în total 5 milioane.
– Ce, sunteți dator?
– Ți-am dat 5 milioane.
– Dar nu mi i-ai dat mie, că ți i-ai dat ție, la comisie. Că n-ai fost bolnavă să te pensionezi!
– Îhî.
– Nu mi-ai dat mie. La asta nu vă gândiți!
– Atunci am zis să-ți dau… Și tu ai zis că n-ai decât 3. No, poftim, 3 milioane! Atunci am avut 5… ai zis să-ți dau 3 milioane. Poftim!
– Și aceia i-am dus la comisie. Așa-i? Și nici acolo n-ai dat 5, ai dat doar 3. Trebuia să mai dai două. Eu am pus încă două pentru voi, și ai mei nu-s nicăieri. Foarte bine. Las’ că ți-a dat Dumnezeu mai mult. Te-ai pensionat cu 3 milioane. Ce frumos! Așa trebuie. Nicio problemă. Auzi, în loc să spui: „Îți mulțumesc, proasto, că m-ai ajutat și mi-am făcut treburile…”
– S-a sfârșit lumea? Sau care-i problema?
– Așa e, așa e… Două milioane am pus și eu acolo. Că eu așa am spus: dau 5 și să fie 5. Și ai mei sunt pierduți. Nu-i bai. Lasă-i așa. Hai, să fii sănătoasă!
– Și tu la fel!
– La anul mai discutăm!
– Da.
– Îmi spui la anul ce ți-ai rezolvat.
– Da.
– Și atunci să nu spui că de ce!”
Și totuși, paguba de peste 300.000 de lei nu este cea mai gravă. Mai dureroasă e moartea lentă a încrederii în medici, în justiție, în orice instituție care ar trebui să protejeze cetățeanul vulnerabil, nu să-l vândă cu parafă cu tot.
Finalul? În 24 iunie 2025, Curtea de Apel Cluj va decide. Dar, între timp, cei din sistem își continuă „vindecările”. Să sperăm că, măcar acum, judecătorii nu se vor lăsa influențați nici de plicuri, nici de psihoze diagnosticate pe repede-nainte.
Sau, cum spunea un personaj din convorbiri: „Nu murim azi. Dar ne întâlnim la anul.” La următorul dosar, probabil. Sau la Spitalul de Urgență, secția… evident.