Mă uit în jur și găsesc o țară care seamănă mai degrabă cu o casă de nebuni decât cu o societate. Oameni care se înjură de dimineață până seara, în spațiul public, pe rețele, la televizor, în familie.
Și dacă ar fi numai atât…
Dar, pe lângă nebuni, sunt talhari și pungașii. În timp ce unii se ceartă, alții se îmbogățesc. În liniște. Legal sau aproape legal (ilegal). Pe spinarea unora sau pe spinarea tuturor.
Trăim într-o Românie în care politica nu mai este despre țară, ci despre poziționare. Despre tabere. Despre „cine cu cine”. Despre Bruxelles, Washington, Moscova, ideologii, curente, directive, dar aproape niciodată despre români. Despre ce mănâncă, unde locuiesc. Despre ce șanse mai au copiii lor.
Avem un premier preocupat mai ales de creșterea taxelor și de protejarea marii corupții. Statul nu mai caută soluții, ci bani. Nu mai caută dreptate, ci conformare. Nu mai apără cetățeanul, ci sistemul.
La nivel de individ, degradarea e și mai dureroasă.
Familii în care frații sunt gata să se distrugă între ei pentru o moștenire, deși părinții sunt încă în viață. Oameni care nu mai au nici rușine, nici răbdare, nici memorie. Le pasă doar de ei.
Bărbați care vorbesc despre căsătorie, dar nu oferă nici măcar o floare. Relații golite de respect, de gesturi, de responsabilitate. Totul e tranzacție, nimic nu mai e angajament.
Justiția? Prea des o farsă cinică. Judecători corupți sau indiferenți care își bat joc de victime și de Codul Penal. Dosare tergiversate, suferințe relativizate, vinovați protejați. Legea nu mai e pentru toți, ci pentru cei fără putere.
Sistemul medical? Un alt câmp al umilinței. Medici care cer bani de la stat pentru gărzi, de parcă nu ar fi deja plătiți, și care, în schimb, umilesc pacienții. În cel mai bun caz îi tratează cu dispreț. În cel mai rău, le distrug viețile sau îi trimit pe lumea cealaltă, fără să pară măcar atinși de sensul jurământului pe care l-au rostit.
Iar când vezi doctori profesori cu zeci de ani de studii care nu mai pot deosebi un om bolnav de unul sănătos, înțelegi că problema nu mai e lipsa de resurse, ci lipsa de conștiință. Nu îi mai interesează medicina, ci propria îmbogățire.
Educația nu stă mai bine. Incompetență, impostură, titluri fără fond. Profesori, doctori, „specialiști” care reproduc un sistem mort mai corupt.
Și atunci, da, întrebarea revine, mai actuală ca oricând:
Am înnebunit cu toții?
Sau poate doar am acceptat prea mult timp minciuna, mediocritatea și răul, până au devenit normalitate.
România nu mai are nevoie de discursuri despre lume, despre ideologii globale sau despre „valori” abstracte. Are nevoie de oameni care să se gândească din nou la România. La realitatea ei dură. La oamenii ei obosiți, la putini oameni cinstiti din presa independenta care vor inchide si ei ultima farama de speranta din lipsa de fonduri. Ca e plin de excroci.
Pentru că o țară se reconstruiește piatră cu piatră.
Și, mai ales, nu se reconstruiește fără conștiință.
