În ultimele decenii, România a fost martora unui fenomen care a erodat profund încrederea cetățenilor în instituțiile statului: închirierea, concesionarea sau chiar vânzarea bunurilor publice în scopuri personale, sub umbrela unor decizii administrative aparent legale. Deși multe dintre aceste acțiuni au fost făptuite la vedere, aproape nimeni nu a fost tras la răspundere. Această impunitate ridică o întrebare tulburătoare: până când va fi tolerată hoția la nivel național?
Patrimoniul statului, adică al tuturor cetățenilor, a fost tratat de unii funcționari ca o pradă personală. S-au închiriat clădiri istorice, terenuri valoroase și resurse naturale în condiții inacceptabile, uneori pentru sume derizorii, alteori fără nicio formă clară de transparență. Toate acestea s-au desfășurat sub ochii instituțiilor care ar fi trebuit să vegheze: Curtea de Conturi, ANAF, DNA sau chiar Parlamentul.
Din păcate, lipsa răspunderii este dublată de o cultură a tăcerii. Când nimeni nu este tras la răspundere, mesajul transmis este că furtul din avutul public este tolerat, ba chiar încurajat tacit. Această tăcere devine o formă de complicitate. Funcționarii, politicienii și uneori chiar simplii cetățeni aleg să nu vadă, să nu audă și să nu întrebe.
De ce nu reacționează societatea? Răspunsul este complex: frica, oboseala civică, lipsa de încredere în justiție și convingerea că „toți sunt la fel” alimentează pasivitatea generală. Dar această atitudine nu face decât să perpetueze un cerc vicios. Hoții vor fura în continuare, iar cetățenii vor deveni tot mai dezamăgiți, contribuind involuntar la degradarea democrației.
Este esențial ca vigilența civică să fie reactivată. O societate care nu sancționează abuzurile este una care riscă să piardă tot: încrederea, resursele, viitorul. Justiția trebuie să fie funcțională, dar și presa, societatea civilă și fiecare cetățean au datoria să nu tacă.
În concluzie, toleranța față de hoție nu mai poate fi justificată nici prin nepăsare, nici prin neputință. A venit vremea ca fiecare să-și asume o parte din responsabilitate, să ceară răspunsuri și să nu accepte ca bunurile tuturor să fie transformate în profitul câtorva. Altfel, vom deveni cu toții părtași la tăcerea vinovată care a distrus deja prea mult.