În orașul Kamianeț-Podilskîi din vestul Ucrainei, 100 de oameni au făcut ce nu s-ar fi așteptat nimeni într-o țară aflată sub lege marțială: au blocat un vehicul de recrutare și i-au înțepat roțile. Nu vorbim despre o manifestație formală, ci de un act spontan, exploziv, de revoltă civilă — născut din frică, disperare și epuizare.
Un tânăr luat cu forța de pe stradă a fost scânteia. Oameni simpli, probabil rude sau vecini, au intervenit. În câteva minute, s-a format o mică baricadă umană. Roțile vehiculului au fost înțepate, mașina oprită. Autoritățile au intervenit rapid și au început să vorbească despre “înaltă trădare”. Dar pentru cine luptă acești oameni, de fapt?
Când statul își recrutează forțat cetățenii, iar aceștia reacționează, nu mai vorbim doar despre război. Vorbim despre o fractură între stat și popor.
Ucraina este sub o presiune imensă — militară, economică, psihologică. Dar orice stat, oricât de asediat, nu poate ignora realitatea: oamenii nu sunt doar cifre în rapoartele de mobilizare. Sunt tați, fii, frați — și da, unii dintre ei, obosiți, speriați, poate și revoltați că lupta pare fără sfârșit, nu mai vor să fie carne de tun.
Ucraina nu-și poate permite să-și piardă propria populație — nici pe front, nici în inimă.
Este ușor să condamni gestul ca fiind “trădare”. Este greu să recunoști că mobilizarea forțată, în stilul sălbatic practicat tot mai des în Ucraina, erodează tocmai capitalul de încredere care a ținut poporul unit în fața agresiunii ruse.
Amenințarea rusă rămâne. Dar și încrederea cetățenilor trebuie apărată, nu călcată în picioare de mașini de recrutare și legi opace. În spatele fiecărui protest ca acesta din Hmelnițki nu este doar o revoltă împotriva armatei, ci un strigăt disperat: “Ne e frică! Ne e prea mult! Nu mai putem!”
„Nimeni nu vrea să lupte! Ne-am săturat de voi și de războiul vostru”
Un videoclip filmat la sfârșitul lunii iunie 2024 arată o femeie din regiunea Donbas, care şi-a documentat astfel eforturile de a-i împiedica pe oficialii comisariatului de război să-i bage soțul într-o dubă pentru a-l duce la biroul de recrutare.
Femeia se confruntă la început cu doi oficiali, dintre care unul are pașaportul soțului ei.
- Daţi-i înapoi pașaportul, vă rog. Nu e lege marțială, îl iei pe [soțul meu].
- Este o mobilizare generală.
- De ce ești aici?
- Sunt de la biroul de recrutare.
- Du-te să lupți oriunde vrei. Nu-l iei pe [soțul meu]. Un al treilea bărbat, care stă lângă ușa unui magazin, intervine, spunând: „Știu unde au fost duși vecinii mei”.
- „Ar trebui să fie ceva voluntar!” strigă femeia. „Nu vrea să meargă să lupte!”
- „Este capabil să lupte”, răspunde bărbatul.
- „Dar are pașaport ucrainean. Nu este obligat să lupte pentru voi.”
Pe măsură ce discuția continuă, femeia descrie modul în care alte rude au plecat să lupte și au murit. „Nimeni nu vrea să lupte! Ne-am săturat de voi și de războiul vostru. Aţi luat toți bărbații! Toți tinerii. Am îngropat deja jumătate dintre ei. Cumnat. Frate. Toată lumea. Mai avem doar unul. Avem un copil cu handicap”, spune femeia.
Dacă autoritățile ucrainene răspund doar cu dosare penale și represiune, fisura se va adânci. Și nici măcar armata nu poate lupta cu un popor care începe să-și piardă încrederea.
