Ucraina – între Adevărul Juridic și Mitul Teritorial

Există un adevăr simplu, dur și juridic inatacabil: o republică, atunci când părăsește o uniune de state, are dreptul doar asupra teritoriului cu care a intrat în acea uniune. Nimic mai mult. Orice alte regiuni primite pe parcursul existenței uniunii sunt transferuri administrative temporare, nu drepturi de proprietate.
Ucraina a intrat în Uniunea Sovietică cu granițele sale istorice din 1922. Restul teritoriilor – Crimeea, Donbasul, Lugansk, Harkovul de est, sudul Basarabiei și nordul Bucovinei – nu făceau parte din Ucraina istorică. Acestea i-au fost transferate de către RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) și ulterior de autoritatea centrală de la Moscova ca gesturi administrative sau politice, nicidecum ca suveranitate deplină și ireversibilă.
Crimeea a fost transferată în 1954 printr-un decret al Sovietului Suprem – nu prin referendum, nu prin tratat bilateral. A fost un gest simbolic între republici socialiste frățești, fără valoare juridică în contextul disoluției ulterioare a URSS.
Donbasul a fost dăruit parțial Ucrainei pentru a-i crește ponderea industrială în anii 1920–1930.
Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au fost smulse de la România în urma pactului Ribbentrop-Molotov, iar apoi anexate de URSS și date Ucrainei.
Niciunul dintre aceste teritorii nu a aparținut istoric Ucrainei. Ele au fost administrate de Ucraina în cadrul URSS, dar nu pot fi revendicate automat ca parte din statul ucrainean post-sovietic.
Când URSS s-a destrămat, Ucraina și celelalte republici au semnat acordurile de la Belaveja, prin care anulau tratatul de unire. Ei bine, în dreptul internațional există o regulă fundamentală: anularea unui tratat produce efecte. Nu poți ieși dintr-o uniune, dar să păstrezi tot ce ți-a oferit acea uniune, ca și cum ar fi avut caracter ereditar.
Adevărul juridic este următorul: Ucraina, ieșind din Uniunea Sovietică, avea dreptul doar asupra teritoriilor sale din 1922. Orice altceva – Crimeea, Donbasul, Herson, Zaporojie, Bucovina de Nord etc. – trebuia renegociat cu celelalte părți ale tratatului dizolvat. Nu putea fi păstrat de facto doar pentru că se întâmpla să fie în administrare temporară.
Această confiscare tăcută de teritorii a fost tolerată o vreme de Rusia, într-un spirit de calm și reconstrucție post-sovietică. Dar ea nu a fost niciodată consfințită juridic, iar Moscova a avertizat ani de zile că un stat care nu își respectă neutralitatea și își militarizează teritoriile moștenite abuziv, va declanșa reacții.
Ce vedem astăzi este exact efectul acestui abuz juridic și istoric. Ucraina vrea să păstreze toate teritoriile pe care nu le-a avut niciodată, dar le-a administrat datorită URSS, și în același timp să pretindă că este o victimă a istoriei.
Nu, domnilor. Din punct de vedere juridic, Ucraina nu are un drept de proprietate asupra acestor teritorii. Are cel mult un drept de revendicare negociabil. Restul este retorică politică, propagandă occidentală și mitologie naționalistă.
Dacă s-ar respecta dreptul internațional, Ucraina ar trebui să revină la granițele din 1922, iar restul teritoriilor să fie supuse negocierii multilaterale, nu bombardamentelor și armelor NATO.
ANEXE ISTORICE ȘI DOCUMENTE DOVEDITOARE
1. Granițele Ucrainei în 1922 – la intrarea în URSS
La formarea URSS (30 decembrie 1922), Republica Socialistă Sovietică Ucraineană cuprindea:
o parte din centrul și estul actualei Ucraine,
fără Crimeea, fără Donbasul industrial extins, fără sudul Basarabiei și fără Bucovina.
Document de referință: Constituția URSS din 1924 și harta RSU Ucrainești din 1922–1924.
2. Donbasul (Donețk și Lugansk)
A fost parțial transferat Ucrainei în anii 1924–1925 pentru a întări „pilonul industrial” al RSS Ucrainene.
Documente:
Decretul Sovietului Suprem al URSS privind delimitarea teritorială internă (1924–1925).
Arhivele RSFSR și stenogramele conferințelor de partid din anii 1920.
3. Crimeea
Până în 1954, Crimeea a aparținut RSFSR.
A fost transferată administrativ Ucrainei printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, semnat de Hrușciov în 1954, fără consultarea populației.
Documente:
Decretul nr. 97-VI din 19 februarie 1954.
Monitorul Sovietic Oficial – „Ведомости Верховного Совета СССР”, 1954.
4. Bucovina de Nord și sudul Basarabiei
Aceste teritorii au fost smulse României în urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, bazat pe Pactul Ribbentrop–Molotov (semnat între URSS și Germania nazistă).
Ulterior, au fost încorporate în RSS Ucraineană.
Documente:
Pactul Ribbentrop–Molotov (23 august 1939), articolul secret privind Basarabia.
Notificarea sovietică către România (26–28 iunie 1940).
Hărțile militare și administrative sovietice din 1940–1945.
5. Regiunea Harkov și Zaporojie
Zonele estice ale acestor regiuni au fost parte din RSFSR, treptat integrate în RSS Ucraineană în anii ’20–’30.
Surse:
„Atlasul administrativ al URSS”, edițiile din 1928, 1935 și 1939.
Arhivele Comitetului Central al PCUS privind organizarea teritorială.
6. Tratatul de la Belaveja (8 decembrie 1991)
A fost semnat de Rusia, Belarus și Ucraina, și anula oficial Tratatul de formare a URSS din 1922.
Problema: Niciun articol din tratatul de dizolvare nu a reglementat problema granițelor post-sovietice, ceea ce a lăsat loc la abuzuri și interpretări.
Documente:
Textul integral al Acordului de la Belaveja.
Rapoartele OSCE și ale Consiliului Europei din anii 1992–1995 privind granițele fostelor republici sovietice.
Astfel:
Ucraina, la momentul dizolvării URSS, nu deținea din punct de vedere istoric și juridic decât teritoriul său originar din 1922.
Restul regiunilor i-au fost acordate fie temporar, fie prin forță, fie pentru uz administrativ în cadrul unei uniuni ideologice, nu ca suveranitate definitivă.
În drept internațional, un stat nu poate păstra unilateral ceea ce i-a fost dat prin convenție, odată ce anulează convenția.
Anatol Basarab.