Există popoare care se tem de dușmani veniți din afară. Românii, în schimb, se tem adesea de cei de lângă ei. Nu de străin, ci de aproapele. Nu de cotropitor, ci de prietenul devenit trădător pe jumătate, pândind momentul convenabil în care poate vinde, minți, întoarce spatele pentru un folos mărunt. Așa s-a născut, din amărăciune și observație, vorba care nu este trecută în niciun manual, dar circulă ca un adevăr greu de contrazis: „Unde-s doi, te vinde unul.”
Nu e doar o vorbă. Este un diagnostic. Un cancer sufletesc care a ros poporul român până în însăși fibra lui morală: incapacitatea de a rămâne loial, solidar, vertical atunci când tentația câștigului, frica sau invidia intră în joc.
Românul nu e singur niciodată – dar nici împreună nu e pe deplin. Trăim alături, nu împreună. Cooperăm doar când nu avem de ales. Ne unim doar când prăpastia e deja în față. În rest, suntem un popor al suspiciunii reciproce, al alianțelor instabile, al prieteniilor care se pot transforma peste noapte în relații de interes.
De ce se vinde românul pe român?
Pentru că istoria noastră nu ne-a învățat fraternitatea, ci supraviețuirea individuală. Pentru că în școli se predă geografie, dar nu caracter. Pentru că în familie nu se cultivă încrederea, ci frica de rușine și de eșec. Pentru că am moștenit, de la ocupații și dictaturi, nu curajul rezistenței, ci reflexul turnătoriei. Pentru că în noi a rămas sedimentată o suferință care nu a fost vindecată niciodată, ci doar transmisă din generație în generație, ca o moștenire toxică.
Se vinde fratele pe frate pentru un post. Se vinde colegul pe coleg pentru o funcție. Se vinde omul pe om pentru o felie de avantaj, poate nici măcar importantă. Se vinde în tăcere, cu zâmbet, cu justificare morală. Și apoi tot vânzătorul se victimizează, pozând în om cinstit, trădat de lume.
Nu e nevoie de bani pentru a trăda. Uneori e de ajuns orgoliul. Alteori, frica. Alteori, micimea. Românul nu are uneori nevoie să câștige ceva – îi este suficient ca altul să piardă. Și atunci, vânzarea devine sport național, acoperită cu vorbe frumoase, patriotarde, religioase chiar.
Așa se explică de ce un popor atât de talentat, atât de inteligent, atât de capabil ajunge să se saboteze singur. Nu avem prea puțini români valoroși – avem prea puțină încredere între ei. Nu pleacă tinerii doar din cauza sărăciei – pleacă pentru că aici nu poți construi nimic fără să fii împins în prăpastie de cei care ar trebui să-ți fie alături. Nu avem lipsă de resurse – avem lipsă de solidaritate.
Și totuși, nu acesta este întregul adevăr. Din când în când, în momente de mare cumpănă, românii redescoperă că pot fi frați. O fac în tragedii, în proteste, în doliuri colective, când lacrima devine limbă comună. Numai că aceste clipe sunt scurte și uitate repede. Pentru că ele nu sunt rezultatul unei culturi a încrederii, ci al unei emoții de moment.
Rămâne astfel întrebarea: se mai poate vindeca poporul român de această boală a trădării între frați? Se mai poate reconstrui încrederea? Se mai poate reaprinde ideea de „noi”, nu doar de „eu”?
Da, dar numai printr-o revoluție care nu seamănă cu nicio altă revoluție: una lăuntrică. Una morală. Una care începe nu în stradă, ci în oglindă. Când românul va înțelege că adevărata putere nu stă în a-l învinge sau trăda pe cel de lângă tine, ci în a-l ridica. Când va înțelege că nu există destin individual salvat într-un popor condamnat. Când va înțelege că nu poți cere onoare unei țări atâta timp cât tu însuți o abandonezi, o minți, o vampirizezi.
Atunci, abia atunci, vor fi doi, dar nu-l va mai vinde unul.
Până atunci însă, rămâne drama noastră: poporul român nu moare din lovituri străine, ci din rănile pe care și le face singur.
