Volohii din Ucraina Volohii este unexonim utilizat de oficialitățile ucrainene pentru a denumi o minoritate etnică de origine română răspândită în nordul regiunii Transcarpatia. Numără aproximativ 5-6 mii de oameni.Volohii se autointitulează rumâni și își denumesc limba rumânească.
Trăsături etnice: La recensămintele dinaintea anului 2001, toții volohii erau înregistrațica ucraineni,iar la recensământuldin 2001 volohii au fost înscriși ca ucraineni și români, limba lor maternă, cel mai frecvent, fiind indicată ucraineană.
Populația din jur, de regulă, îi confundă pe volohi cu romi, dar se deosebesc de romi după următoarele criterii:
- · limba – volohii vorbesc un dialectul românesc (păstratla nivelul secolului al XVIII-lea) în timp ce romii transcarpatini comunică în maghiară, țigănească și ucraineană;
- · caracteristici antropometrice -pielea și părul volohilor de nuanțe mai deschise. Majoritatea se declară aparținând ortodoxiei, dar numărul voluhilor care case atribuie la o anumită biserică este scăzut principalele sărbători religioase ținute de toți sunt Crăciunul și Paștele. Un număr semnificativ de volohi au devenit protestanți în ultimele decenii.
Origine: Originea volohilor este discutabilă, din cauza numărului redus de cercetări etnografice. Volohii înșiși nu au tradiție de a păstra legende despre trecut (există un singur caz în care volohii au menționat că au auzit de la bătrâni despre originile valahilor și au declarat că au venit în Transcarpatia din Maramureș).
Un studiu de trei ani asupra volohilor,realizat în comun de savanți ucraineni și români, a concluzionat că volohii nu prezintă legături cu românii din Transcarpatia. Răspândirea geografică a etniilor în regiunea Transcarpatia, în 2001 r.: ucraineni (inclusiv ruteni)) unguri români în sudul regiunii și volohi în nord împreună ucrainenii (inclusiv rutenii) și rușii
Areal de răspândire: Volohii locuiesc în 11 sate din roianele Perecin, Svaleava, Ujhorod și Muncaci, în special în satele:· Mîrcea din raionul Velîkîi Bereznîi· Antalovți, Kamieanîțea, raionul Ujhorod· Simer, Turea Pasika, Turea Remetî, Poroșkovo din raionul Perecin · Obava, Verhnea Vîznîțea din raionul Muncaci· Dolha, raionul Irșava
Cel mai mare număr de volohi se află în Poroșcovo, raionul Perecin — aproximativ 1,5 mii locuitori.
Mod de viață Volohii sunt asemănători romilor din Transcarpatia în ceea ce priveștemodul lor de viață:
· locuiesc mai ales în colibe, într-o tabără
· aproape că nu cultivă pământul de acasă
· rareori primesc studii medii complete
· în calitate de prieteni, susțin protecția prin forță a membrilor comunității locale volohe, dacă unul din ei a intrat într-un conflict
· se căsătorească de minori, aproape întotdeauna în cadrul grupului lor etnic (dar uneori cu romi), de obicei fără a înregistra
În Poroșcovo, ei taie lemn pentru vânzare, în alte locuri sunt implicați în comerț și muncă sezonieră a migranților în alte regiuni. Cea mai faimoasă ocupație a romilor — producția de linguri delemn, precum și alte ustensile de uz casnic și suveniruri din lemn.
Ca urmare: cel mai răspândit nume de familie printre volohi — Kanaloș („lingurar” înmaghiară).
Șeful comunității locale volohe are titlul de birov („judecător”în maghiară). Cei 1600 de români de la poalele Carpaţilor Păduroşi, din Ucraina, careşi-au păstrat inexplicabil limba şi tradiţiile, fără şcoală ori biserică, audevenit «obiect» de studiu pentru cercetători şi profesori universitari. La doi ani după ce GAZETA de Maramureş a ajuns în zonă, comunitatea din Poroşcovo este miezul unei dispute ştiinţifice, în care unii afirmă, fără dovezi că ar «ţigani albi», alţii români, iar alţi o etnie combinată. Şocanta insulă a românilor va fi subiectul unor cercetări de amploare.
În urmă cu doi ani, GAZETA de Maramureş prezenta povestea incredibilă aunei comunităţii de români care trăieşte la 200 de kilometri de Sighet, la graniţa vechiului Comitat al Maramureşului.
1600 de oameni şi-au păstrat miraculos limba şi tradiţiile, fără şcoală, biserică ori altă instituţie în limba maternă şi se declară români deşi habar nu aveau cum au ajuns în Proşcovoşi nici unde e România. Satul a fost descoperit abia prin anii ’90 şi, tot în acea perioadă, se spune că românii din Poroşcovo au aflat că, undeva, peste graniţă, există un popor care vorbeşte o limbă asemănătoare cu a lor, ascultând radioul. Alţii au aflat că nu sunt «volohi», ci români, pe şantier. Numai că, în «insula românilor» se trăieşte şi se vorbeşte într-un mod care aminteşte de Evul Mediu. Deşi cei mai mulţi «volohi» din Proşcovo trăiesc la limita sărăciei şi au mulţi copii, nu şi-au pierdut nici tradiţiile şi nici obiceiul de a transmite limba din generaţie în generaţie. Până la destrămarea URSS, cei mai mulţi plecau cu tot cu copiii la muncă în Kazakhstan, aşa că nu prea au avut timp nici de şcoală şi nici să-şi ridice case mari. Mulţi dintre ei ne-au declarat atunci că până la vizita noastră în zonă nu ştiau nici de comunităţile de români din dreapta Tisei şi nici nu au văzut «români din România» în carte şi oase. Tot atunci au avut ocazia să ţină pentru prima dată în mână o carte în limba română. Vorbesc aproape o latină populară
Povestea lor a devenit celebră şi în ţară şi peste hotare, şi Poroşcovo adevenit un fel de Meca pentru cercetători şi profesori universitari., La doi ani de la acea expediţie, «volohi» se pot lăuda că au măcar o asociaţie care să le reprezinte interesele. Ioan Botoş, preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” şi deputat in consiliul regional Transcarpatia a înfiinţat o filială a «Daciei» la Poroşcovo, a cărei preşedinte este Vasile Gorvat. Mai mult, încet au început să lege relaţii de colaborare cu românii dindreapta Tisei. Gorvat a fost invitat la manifestări organizate de Dacia iar «volohii» din Poroşcovo au început să primească sprijin din partea românilor. La finele săptămânii trecute, «volohii» au fost vizitaţi din nou de o delegaţie de profesori universitari şi cercetători, în frunte cu Botoş: «am înmânat oficial documentele de constituire a filialei Dacia şi am dus 100 depachete pentru copiii din Poroşcovo. Din delegaţia noastră a făcut parte lectoruniversitar doctor Ilie Gherheş şi Cornel Faur, tot lector universitar doctor». La Poroşcovo, delegaţia română s-a «intersectat» cu o altă delegaţie, ajunsă la poalele Carpaţilor Păduroşi din Austria. Din aceast grup făcea parte şi profesorul universitar Gheorghe Achim, profesori universitari din Ujgorod şiun cercetător neamţ care vorbea româneşte. Numai că, opiniile celor două echipe de cercetători au devenit contradictorii. Parese că atât delegaţia română, cât şi reprezentanţii «volohilor» din Poroşcovo au fost destul de deranjaţi de atutudinea lui Achim&Co, care ar fi sugerat că aceştia sunt ţigani, şi în niciun caz români. Practic, românii izolaţi de ucrainienii şi adevăraţii ţigani din zonă, au ajuns să fie stigmatizaţi şi de fraţii din România, cu aceeaşi etichetă aruncată de ucraineni: «ţigani români».
În lipsă de documente, originea acestei comunităţi a generat o întreagă dispută,în care toată lumea trage concluzii, unii chiar înainte de a avea argumente sau de a cerceta situaţia.
Pe de o parte, se susţine că cei 1600 de «volohi» ar fi români autentici, care în mod miraculos şi-au păstrat limba şi tradiţiile.
Pe de altă parte, se susţine un scenariu promovat de presa ucraineană, cum că «volohii» ar fi «ţigani albi», stigmatizaţi de celelalte etnii locale. Ilie Gherheş spune însă că un cercetător obiectiv trebuie să recunoascăoriginea românească a acestei comunităţi : «Sunt aceleaşi locuri pomenite şi dedocumentele medievale. Acuma nu este neapărat nevoie ca vestigiile deromânitate vechi să se fi păstrat, dar s-a păstrat oricum mediul prielnic uneinoi aşezări. Deci existau condiţii. Apoi, m-a impresionat faptul că şi-au păstrat limba. Eu am fost numai în Poroscovo. Au o limbă care nu are tangenţă cu graiul maramureşenesc, vorbesc o limbă arhaică, după părerea mea cu 150 de ani în urmă, aproape o latină populară şi au un inventar destul de mic al cuvintelor. Dar ei au fost o comunitate foarte restrânsă. Ei sunt o comunitate separată, izolată. Toată lumea le zice „volohi”. Ucrainenii le zic volohi, ţiganii care trăiesc într-un cartier separat le zic volohi. Oficial li se spune „etnie de provenienţă românească”. Sunt care le spun şi „ţigani albi” dar n-au fizionomie nici de ţigani albi, nici de ţigani negri, nici de slavi, nici de unguri. Dar după aprecierile mele, 98% fizionomia lor este curat românească. Problema este că se încuscresc şi ei atât cu ţiganii care sunt mai săraci, cât şi cu ucrainenii mai săraci. Deci nu există o restricţie cum exista în satele româneşti, unde nu se căsătoreau cu alte etnii. Pentru un cercetător obiectiv, n-ai niciun motiv să spui că nu sunt români”. „Ei ţin cu România, venim noi şi le punem etichete”
Cei care contrazic varianta potrivit căreia volohii ar fi români folosesc ca şi argument forte faptul că volohii nu au obiceiuri, tradiţii, biserică sau şcoală. Însă Gherheş spune că tocmai acesta este „miracolul” comunităţii din Poroşcovo: „Gândiţi-vă că fără aceste 4 ingrediente, care sunt definitorii pentru păstrarea unei limbi, au păstrat o limbă română impecabilă. Ei n-au avut cum să-şi cultive limba decât în propria casă şi între ei. Oricum, sunt „o enigmă şi un miracol” în Carpaţii Păduroşi şi totodată vestigii de românitate.Important este că ei sunt românofoni, ei îşi zic români. Gândiţi-vă ce dramă trăiesc aceşti oameni. Ei au fost egali ucrainenilor până acum, oricum,superiori ţiganilor. Ei sunt românofoni. Ca să vină nişte oameni de pseudo-ştiinţă şi să le spună că-s ţigani. Deci, până când ei n-au ştiut că sunt români, ştiau că-s volohi le-a fost mai bine. Şi ne ducem noi şi le punem etichetă? Asta fără argumente temeinice, fără o cercetare, fără nimic. Eu le-am explicat foarte serios că nu aveau cum să-şi facă biserică. Că acum 150 – 200 de ani, când trebuiau să-şi facă biserică, ei erau aici 15-20 de familii. Gândiţi-vă că a venit Uniunea Sovietică după Primul Război Mondial şi tot spaţiul acesta n-a mai făcut nicio biserică, pentru că s-a plonjat direct în comunism. Ei, chiar şi acum dacă ar vrea să-şi facă o biserică nu pot pentru că n-au putere materială. Nu pot să-şi facă o şcoală. Plus că nu au nici motivaţie, cănu există un sentiment religios, atâta vreme cât ei nu au putere materială. E cu atât mai important că şi-au păstrat limba neavând aceste instituţii de bază. Ei ţin cu România, şi în loc să-i apreciem şi să-i admiră, venim noi şi lepunem etichete. Şi dacă ar fi ţigani m-aş întreba cum de au uitat limba într-o noapte sau într-o generaţie. Auînvăţat instantaneu o altă limbă latină?”.
Nu apar în acte! Profesorul Vasile Marina, de la Universitatea din Ujgorod spune că nu există documente care să vorbească despre originea acestei comunităţi şi că, din cauză că nu ştiu carte nu s-au putut declara români nici la recensăminte
„Grupul etnografic ce a fost de la Muzeul Satu Mare a întocmit un material după câteva expediţii cu antropologi, etnologi etc. Cei de la Satu Mare au insistat asupra aspectelor care dovedesc că sunt români. Din punct de vedere istoric nu există documente. Ei nu sunt pomeniţi ca români, ci sunt pomeniţi ca ucraineni. Nici în recensăminte nu figurează ca grupuri separate. Este adevărat că nu ştiu carte, că mai mult sunt cu munca”.
„Migraţia” românilor „Înainte, Maramureşul era până la Hust, iar ei sunt puţin dincolo de limita cu Maramureşul. Într-un sat, nişte bătrâni ştiu că ei provin din Biserica Albă. Dar au fost foarte multe perioade în istorie când oamenii au trebuit să plece. De exemplu la 1402, scriu documentele de arhivă că: au venit acei moldoveni şii-au trecut prin spadă pe toţi locuitorii dintr-un sat din zona Apşa. Doar 14 au rămas care au fost în câmp cu animalele la păscut. Deci au fost perioade în care s-au mutat comunităţi întregi. Acei moldoveni erau neamurile lui Bogdan care au vrut să-i pedepsească pe cei care le-au luat pământurile. De aceea, privită în contextul istoric, e foarte interesantă povestea”, spune Ilie Gherheş. Ioana LUCĂCEL
Românii desrădăcinaţi – Volohii din Poroskovo Prizonieri ai unei lumi străine
La 200 km de Sighet, la graniţa vechiului Maramureş, trăiesc, la limita sărăciei, 1.600 de români, numiţi „volohi”, fără legătura cu ţara sau altecomunităţi de români din Ucraina, comunitate de români care nu apare în niciundocument oficial, nici din România, nici din Ucraina, şi despre care nu ştie nimeni nimic. Cei 1.600 de români complet izolaţi din Poroşkovo (raionulPerecin) şi-au păstrat limba, deşi în sat n-a existat niciodată şcoală sau biserică românească. In mod bizar, se spune că satul a fost descoperit abia prin anii ’90 şi că, tot în acea perioada, românii din Poroşcoko au aflat că undeva, peste graniţă, există un popor care vorbeşte o limbă asemănătoare cu a lor. Niciunul dintre ei, nu-şi imagina unde este situată „Ţara Mamă” şi nuştia nimic despre neamul din care fac parte. Mai mult, în „insuliţa de români” din Poroşcovo, se trăieşte şi se vorbeşte în nişte condiţii care amintesc de Evul Mediu. Cele mai multe familii trăiesc la limita sărăciei şi, până la destrămarea U.R.S.S., îşi părăseau locuinţele şi plecau cu tot cu copii la muncă, în Kazakhstan. Se spune că satele Mircea şi Poroşkovo au fost descoperite de o delegaţie care a ajuns în zona prin anii ’90, iar localnicii s-au identificat ca fiind de aceeaşi origine cu fraţii pe care îi auzeau la radio. Frecvenţa ascultată de români era cea de la Radio Bucureşti. Alţii au aflat că există şi alţii care vorbesc aceeaşi limbă cu ei, că sunt români, de la părinţi şi abia pe „stroica” (şantier – n.red.), în Kazakhstan.
Românii din Poroşkovo spun că n-au văzut, în carne şi oase, niciun român din România (până în 2009 – n.r.) şi nu au fost căutaţi de nicio publicaţie românească! Mai mult, nu ştiau nici de comunităţile de români din dreapta Tisei sau din alte regiuni ale Ucrainei! Volohii vorbesc limba română, dar nu se ştie de existenţa lor La circa 200 de kilometri de Sighet, la poalele Carpaţilor Păduroşi, s-au păstrat, în mod inexplicabil, „insule de români”, despre a căror provenienţă nu se ştie nimic! Una dintre cele mai mari comunităţi de români,numiţi de localnici „valahi”, „volohi” sau „rumâni”, trăieşte la marginea satului Poroşcovo. La marginea pădurii, de-a lungul unui drum înfundat şi plin de noroi, se înşiră vreo 200 de case, cele mai multe, din pământ saulemn. De cum intri pe străduţa îngustă, străjuită la un capăt de un autobuz ruginit, folosit, probabil, pe post de coteţ, auzi un dialect ciudat, ce seamănă cu limba română veche, vorbită de strămoşii noştri. Pe uliţa plină de gropi şi urme de copite, aleargă prunci desculţi. In curţi, femeile spală rufe în „troci” (ligheane, n.red.). Comunitatea din Poroscovo deţine, probabil,recordul absolut la natalitate, în întreg spaţiul românesc. La fiecare portiţă şubredă, din lemn, stau minim patru copii blonduţi. Cea mai numeroasă familie are 13 copii şi există case în care locuiesc chiar şi 30 de persoane. Ileana Stancovici are 23 de ani, are deja doi copii şi e însarcinată cu al treilea. Dacă întrebi cât e media copiilor în Poroşcovo, femeia râde şi arată spre vecinii cu 10-12 sau chiar 13 copii. Misa Hanea, altă româncă din zonă, e singură acasă, cu patru prunci în grijă. Soțul ei e plecat la pădure şi vine numai seara. De altfel, singurul bărbat întâlnit pe uliţă, Vasile Canalos, după ce ne-a atenţionat că „nu Konolos, că-s roman”, şi-a cerut scuze şi a plecat grăbit, cu drujba în spinare, spre pădure.
Satul cu un singur bătrân Cele 1.600 de suflete din Poroşcovo se declară români, dar la recensământul din 2001, niciunul nu a fost trecut în acte ca făcând parte din această etnie. Cei mai mulţi nu ştiu carte deloc, aşa că „domnii cu recensamantul” au scris ce au vrut… Din motive inexplicabile, românilor li se spune însă „volohi” sau chiar „ţigani albi”. Deşi aceştia explică faptul că „magraunii trăiesc la celălalt capăt de sat şi vorbesc rusa”.
Prin anii ’90, în zona, abia locuiau vreo 120 de români. Cele mai multe familii migrau, cu tot cu copii şi neveste, la munca, în Kazakhstan. Din aceasta cauză, copiii nu erau trimişi la şcoală, aşa că cei mai mulţi sunt analfabeţi. Abia după destrămarea U.R.S.S., „volohii”au început să cumpere terenurile şi casele ruşilor şi să formeze, încet, un cartier compact. Acum, numai bărbaţii mai pleacă la pădure sau la „stroica”. Femeile rămân acasa pentru a îngriji copiii şi puţinii bătrâni din sat. Din cauza condiţiilor grele de trai, media de viaţă în zonă este extrem de scăzută. Sătenii ne spun că satul are un singur bătrân. Restul s-au prăpădit din cauza bolilor. Un grup de femei gata să „rodească” (însărcinate – n.r.), înconjurate de prunci, ne spun că singurul care ar putea şti ceva de originea lor e „Laci Biraul”. Ocupaţi cu munca şi creşterea copiilor, sătenii n-au avut timp să-şi pună întrebări sau să-şi cerceteze trecutul. Ştiu ca sunt romani şi atât. Laci Biraul locuieşte la o străduță depărtare de intrarea în comunitate, în cea mai frumoasă casă din zona. În curte, o tânără spală haine. Iniţial, oamenii cred că suntem reprezentanţii vreunei autorităţi ucrainene. N-au văzut români din România în viaţa lor şi se miră că ne putem înţelege: „bătrânii grăiau mai tare (mai bine – n.red.) româneşte. Dar numa’ unul mai trăieşte. Păunul, unchiul meu, l-am îngropat ieri”. Vasile Gorvat ne invită în casă şi se uită hâtru la abecedarul şi cărţile de religie donate de Ioan Botoş, preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” şi deputat înconsiliul regional Transcarpatia. N-a mai văzut nicio scriere în limba română şi recunoaşte că nu ştie citi în româneşte. De altfel, „Biraul” n-a auzit nici de palinca maramureşeana, nici de Bucureşti, nici de Ceauşescu… N-a auzit nimic despre România. Deşi, din tata-n fiu, familia sa s-a declarat ca fiind una de români, niciunul n-a văzut, nici măcar pe hartă România şi n-a auzit nimic despre istoria sau civilizaţia ţării noastre: „acuma, suntem 1.600 de români, din care 360 îs copii. Nu ştim cum am ajuns în zona. Nu ştiu nici bătrânii cum au ajuns aici. Ai noştri bătrâni ziceau doar că sunt români. De România, nu ştim nimic. Nimeni din Poroşcovo n-o fost în România. Noi am umblat numa’ în Kazakstan şi Ucraina. Niciun voloh, niciun bătrân n-a fost înRomânia”.
În locul instituţiei de învăţământ promise, s-a ridicat o casă particulară Laci spune ca mulţi din consătenii săi au aflat că există o ţară în care sevorbeşte o limbă ca a lor pe şantierele din Kazakstan. Acolo, mergeau la muncă,cu tot cu neveste şi copii, romanii, până la destrămarea U.R.S.S.: „pe vremea când mergeau la munca, i-au auzit şi pe alţii vorbind, aşa, au aflat că-s romani. Bătrânii ziceau că-s români, dar ceilalţi, până prin ’90 şi ceva, n-auştiut că-s români. Noi am învăţat limba fără scoală şi fără biserică. Pe toţicopiii îi învaţă părinţii româneşte”. După destrămarea U.R.S.S., româniidin Poroşcovo au renunțat la „migraţia” anuală. Așa, și pruncii lor au ajuns să învețe carte. Cum scoala romaneasca nu exista în sat, copiii învață înlimba rusă. Dacă în urmă cu câţiva ani, abia dacă erau vreo 2-3 copii într-oclasă, care stăteau în ultima bancă şi nu erau niciodată scoşi la răspuns, acum, s-au format clase speciale pentru copiii Copiii românilor din Poroşkovo, Ucraina „volohilor”. În total, la şcoala din sat, învaţă 160 de prunci. Laci spune ca, în timpul alegerilor, românilor li s-a promis o şcoala cu predare în limba română. Numai că promisiunea a ţinut doar cât au durat alegerile. Acum, în locul instituţiei de învăţământ promise, s-a ridicat o casă particulară. Pruncii ar fi încântaţi să înveţe în limba maternă, dar n-are cine să-iînveţe Laci „Biraul” este si deputat in Consiliul Local din Poroşcovo, alături de alţi doi deputaţi volohi. Numai că minoritatea lor nu e recunoscută oficial de autorităţile ucrainene. Mai mult, Gorvat a înregistrat la primărie, în acest an, o primă asociaţie a românilor din Poroşcovo. În loc de „Vorba românească”, cum voia s-o boteze Biraul, în acte a fost trecută deoficiali, „din greşeala”, „Vorba Ţigănească”. Singura soluţie eficientă pentru reprezentarea românilor din Poroşcovo a fost propusă de Ioan Botoş, care doreşte înfiinţarea unei filiale a Asociaţiei Dacia în această localitate, urmând ca „Biraul” să devină preşedintele ei. Laci spune că o altă problemă este lipsa cadrelor didactice, care să-i înveţe să scrie şi să citească româneşte. Recent, 50 de copii din zona au fost în „lagăr” (tabără – n.red.) internaţională, la care au participat şi români din Ucraina, iar pruncii ar fi încântaţi să înveţe în limba maternă. Numai că nu prea are cine să-i înveţe. Bărbaţii sunt ocupaţi cu pădurea si „stroica”, iar femeile, cu copiii. Laci spune că fiica sa ar fi interesată să-şi continue studiile, eventual în România. Marie Gorvat, soţia Birăului, spune că românii de aici erau învăţaţi, din bătrâni, să facă linguri de lemn şi troci (coveţi – n.red.) pentru slănină: „Ne spuneau că cine nu ştie a face o lingură nu-i român”. Cei mai de seama lingurari trăiesc în zona Vaşniţa şi Obava, alte mici comunităţi de români din zonă. Laci spune că aceştia sunt singurii români cu care ţine legătura: „da’ ei râd de noi, de cum vorbim. Ei vorbesc mai tare româneşte şi râd, că zicem o căzut în şanț. Ei zic că-i corect o picat în arac”. Matuşa Biraului este, probabil, cea mai bătrâna femeie din sat. Iulia Volosin are 74 de ani şi se declară, hotărâtă, „româncă”. Şi ea a învățat tot de la strămoşi limba, reţetele şi obiceiurile româneşti. Dincoace de graniţă, nu s-a auzit nimic de volohi De Crăciun, se colindă şi aici colinde vechi, iar la nunţi, se „lăuteşte pe laută ori boian (acordeon – n.red.)“. Ca să-şi demostreze afirmaţiile, bătrânica ne-a cântat şi „Tot am Doamne auzit-o/ Ca s-o născut fiul sfântu’/ Danoi nu ştim unde s-o născut-o/ Pă sub cer, pă sub pământu/ Să fii gazda veseloasă/ C-am auzit zilele frumoase”. Bucuros de „prestaţia”mătuşii, Biraul ţine să mai confirme o dată originea română a comunităţii pe care o conduce: „Avem toţi nume românesti: Iancu, Vasile, Iosif, Jana, Ileana, Ion şi nume de familie Volosin (de la valah – n.red.), Canalos, Horvat, Stancovici. Suntem români şi oameni harnici”. Dar,.. Biraul oftează şi continuă cu regret: „Mi-i greu, că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi şi mă doare cand alții își bat joc de el”. Ca la un semn, batrana începe sa cante o doina: „Ioi, fost-o bine, fi-va iară,/ Numa’ capu’ meu nu piară/Dirima, dirima mea,/ Fă dirima cum îi vre/ D-apoi de-oi fi în ţara mea. Aţi priceput ce am zâs?”. Până să apucăm să-i răspundem afirmativ, pe uliţa plină de noroi, două femei încep să discute în ruseşte şi să se plângă că, la rata de natalitate a românilor, în câțiva ani, satul va deveni în întregime de „volohi”. Şi, totuşi, dincoace de graniţă, nu s-a auzit nimic de ei…
Urmaşi ai grănicerilor volohi? Documentele istorice din zonă arată că, pe la 1364, în zona Munkacevo, ar fi fost înfiinţate 10 puncte de grăniceri, la care au fost aduşi militari volohi. Tot în acea perioadă, se spune că şi în zona Poroşcovo au fost înfiinţate şapte puncte de grăniceri, unde lucrau tot volohi. Pornind de la aceste date istorice puţin cunoscute, s-a dezvoltat teoria ca „volohii”din Poroşcovo ar fi urmaşii militarilor aduşi la aceste puncte. Potrivit altui scenariu, românii de la baza Carpaţilor Păduroși s-ar trage din ciobanii volohi veniţi în zonă.
Ţapul ispăşitor al ucrainenilor Deşi limba vorbită de „volohii” din Poroşcovo este clar română, unziar ucrainean de la Ujgorod a susţinut, că o „delegatie ştiințifică” ce a efectuat o expediţie în zona a tras concluzia că aceştia nu sunt români. Comunitatea din Poroşcovo este descrisă ca una ciudată, „care vorbeşte undialect românesc complicat, stăpâneşte ucraineana şi duce un trai apropiat celui ţigănesc”. Mulţi dintre românii din Poroşcovo nu ştiu să-şi scrie nici măcar numele. Aşa că, de multe ori, semnează documente despre care nu ştiu nimic şi care îi trimit, uneori, chiar şi la puşcărie. Se spune ca, în schimbul unui pachet cu ciocolată, cafea şi alimente, românii sunt „momiţi” să semneze declaraţii prin care le sunt puse în carca diferite infracţiuni. Presa ucraineană îi acuza de furt de lemn, de agresiuni împotriva pădurarilor şi chiar de fapte de corupţie. Cum nu ştiu carte, nu se pot apăra şi nici nu-şi cunosc drepturile. Mai mult, presa ucraineană susţine că românilor de aici li se spune „ţigani albi” şi foloseşte apelative de genul: „hoţi”, din cauza unor incidente legate de furtul lemnului. Astfel, ziarul „StareiZamok” lasă să se înțeleagă că românii nu numai că săvârşesc infracţiuni,dar, ca să scape de pedepse, mituiesc şi oamenii legii.
Adaptare după: 2009, Eternul Maramures, de Puiu Raducan
