Într-o perioadă în care eticheta de fake news este aruncată cu ușurință asupra oricărei informații incomode, tot mai mulți români se întreabă unde se termină manipularea și unde începe cenzura.
Cu ani în urmă, câțiva jurnaliști independenți publicau, în premieră, o serie de anchete privind modul în care președintele Klaus Iohannis și-ar fi dobândit o parte dintre imobile în condiții cel puțin controversate. Deși investigațiile se bazau pe documente publice și declarații oficiale, reacția sistemului a fost una promptă și dură: autorii materialelor au fost marginalizați, interziși din spațiul mediatic și catalogați drept „fabricanți de știri false”.
În loc ca subiectul să fie analizat cu seriozitate și verificat prin mijloace legale, discuția a fost rapid deturnată spre discreditarea jurnaliștilor. Astfel, opinia publică a fost privată de o dezbatere firească despre integritate, transparență și dreptul la informare.
Situația ridică o întrebare esențială:
cine decide ce este „fake news” și ce este adevăr incomod?
Într-o democrație reală, presa are datoria de a investiga, nu de a repeta lozinci oficiale. Iar publicul are dreptul de a ști, chiar și atunci când adevărul deranjează.
Cazul jurnaliștilor care au îndrăznit să pună întrebări despre averea președintelui Iohannis rămâne un exemplu elocvent al fragilității libertății de expresie în România — o libertate garantată prin Constituție, dar adesea limitată prin mecanisme subtile de intimidare și control mediatic.
