Ne tot amăgim, din patru în patru ani, că „de data asta va fi altfel”. Că noile partide vor schimba ceva, că tinerii din politică vor aduce aer curat într-un sistem sufocat de vechi metehne. Dar, cumva, povestea se repetă la nesfârșit: aceiași oameni, aceleași vicii, aceleași obiceiuri. Un nou ambalaj pentru același produs alterat.

Politica românească a ajuns o scenă unde actorii se schimbă între ei, dar scenariul rămâne identic. Promisiuni înflorite, discursuri despre moralitate, reforme și dreptate – toate se topesc imediat ce fotoliul puterii devine comod. Și atunci, poporul privește din nou, cu amărăciune, cum „cei noi” învață repede limbajul corupției, cum se înregimentează în rețelele de influență, cum uită de țară pentru un loc la masa privilegiilor.

Oare cât mai poate merge așa, cu hotia ridicată la rang de strategie politică? Cu minciuna devenită instrument de guvernare și cu poporul redus la tăcere prin sărăcie și oboseală?

Partidele noi nu pot fi cu adevărat noi atâta timp cât sufletul celor care le conduc este vechi, plin de aceleași apucături. Nu ajunge să schimbi sigla, culorile sau lozincile. Trebuie să schimbi omul, conștiința, modul de a privi puterea. Dar cine să o facă, dacă fiecare nou venit vrea doar să guste din prăjitura sistemului, nu să o reformeze?

România nu duce lipsă de partide, ci de caractere. Nu de programe politice, ci de oameni care să creadă cu adevărat în țară și în nație.

Și până când acest adevăr nu va fi înțeles, vom continua să ne rotim în același cerc vicios, să alegem între „vechii noi” și „noii vechi”, să sperăm zadarnic că schimbarea vine din urne, când ea ar trebui să înceapă din noi.

Căci, oricât de frumos s-ar numi un partid, dacă în el locuiesc aceleași suflete corupte, nu va face decât să perpetueze aceeași boală morală care a ținut România în genunchi decenii la rând.

Într-o perioadă în care eticheta de fake news este aruncată cu ușurință asupra oricărei informații incomode, tot mai mulți români se întreabă unde se termină manipularea și unde începe cenzura.

Cu ani în urmă, câțiva jurnaliști independenți publicau, în premieră, o serie de anchete privind modul în care președintele Klaus Iohannis și-ar fi dobândit o parte dintre imobile în condiții cel puțin controversate. Deși investigațiile se bazau pe documente publice și declarații oficiale, reacția sistemului a fost una promptă și dură: autorii materialelor au fost marginalizați, interziși din spațiul mediatic și catalogați drept „fabricanți de știri false”.

În loc ca subiectul să fie analizat cu seriozitate și verificat prin mijloace legale, discuția a fost rapid deturnată spre discreditarea jurnaliștilor. Astfel, opinia publică a fost privată de o dezbatere firească despre integritate, transparență și dreptul la informare.

Situația ridică o întrebare esențială:
cine decide ce este „fake news” și ce este adevăr incomod?

Într-o democrație reală, presa are datoria de a investiga, nu de a repeta lozinci oficiale. Iar publicul are dreptul de a ști, chiar și atunci când adevărul deranjează.

Cazul jurnaliștilor care au îndrăznit să pună întrebări despre averea președintelui Iohannis rămâne un exemplu elocvent al fragilității libertății de expresie în România — o libertate garantată prin Constituție, dar adesea limitată prin mecanisme subtile de intimidare și control mediatic.

Abuzuri fără precedent în interiorul ANAF. Inspectorii fiscali acuză presiuni directe pentru a aplica amenzi cu orice preț — iar cei care nu aduc bani la buget riscă să fie concediați.

Federația sindicală „Solidaritatea” din cadrul ANAF a transmis o scrisoare deschisă premierului Ilie Bolojan și Guvernului României, semnalând deteriorarea gravă a climatului de muncă din instituție și riscurile pe care aceste practici abuzive le generează pentru stabilitatea bugetară a statului.

Sindicaliștii acuză că inspectorilor li se cere să încalce legea, să aplice sancțiuni arbitrare și să colecteze bani în mod nelegal, sub amenințarea pierderii locului de muncă. Ținta principală, spun aceștia, este în prezent sectorul HoReCa, considerat vulnerabil și ușor de sancționat.

„Se cer amenzi exemplare, chiar și fără nereguli”

Dorin Modure, președintele Federației „Solidaritatea”, a explicat pentru Jurnalul natura acestor abuzuri:

„Inspecția fiscală are temă de control pe HoReCa și li se cere inspectorilor să ia înregistrările de la camerele video – un abuz clar. Se cere și verificarea contractelor de muncă, deși aceasta este competența ITM. În loc să combatem marea evaziune, ni se impun indicatori de performanță care măsoară doar câți bani aduci. Este o presiune cum nu am mai văzut în 25 de ani”, a declarat liderul sindical.

Federația avertizează că reintroducerea acestor indicatori de performanță – eliminați anterior după ani de proteste – are un singur scop: stoarcerea de bani de la firme, chiar și acolo unde nu există abateri reale.

„Nu poți obliga un inspector să încalce Codul de procedură fiscală. Ni se cere să venim cu ordinul de plată în buzunar, ca și cum rolul nostru ar fi să aducem bani, nu să verificăm legalitatea”, a mai spus Modure.

Presiuni, hărțuire și amenințări cu concedierea

Federația „Solidaritatea” avertizează că, sub actuala conducere a ANAF, s-a instalat un climat de teamă, presiune morală și incertitudine profesională, cu amenințări directe la adresa angajaților care refuză să participe la aceste practici.

„Angajații sunt hărțuiți moral, amenințați cu detașarea sau destituirea. Se vorbește despre concedieri masive începând cu 1 ianuarie 2026. Este un mediu toxic, care demotivează complet personalul”, se arată în scrisoarea adresată premierului.

Sindicaliștii atrag atenția că această atmosferă de teroare nu afectează doar angajații, ci și bugetul statului, prin scăderea randamentului și demoralizarea celor din prima linie a colectării fiscale.

„Un angajat demotivat, care lucrează sub amenințare, nu poate colecta eficient. Dacă premierul nu intervine, consecințele vor fi resimțite la nivelul veniturilor bugetare”, avertizează Federația.

Deprofesionalizare și risc pentru stabilitatea fiscală

În documentul transmis Guvernului, Federația „Solidaritatea” acuză și politica de transferuri și promovări abuzive, prin care persoane fără pregătire corespunzătoare ajung în funcții de conducere.

„Se pierde profesionalismul, iar oamenii competenți pleacă. Este un fenomen grav, care pune în pericol chiar stabilitatea instituției și capacitatea ANAF de a colecta veniturile la bugetul de stat”, se precizează în scrisoare.

Federația așteaptă un răspuns din partea premierului Ilie Bolojan, dar avertizează că, în lipsa unor măsuri concrete, va sesiza instituțiile europene cu privire la abuzurile interne și presiunile sistematice la care sunt supuși angajații ANAF.

„Bugetul României nu poate fi salvat prin teroare și frică. E nevoie de competență, legalitate și respect față de contribuabili și funcționari deopotrivă”, a transmis Federația „Solidaritatea”.

Uneori mă gândesc la cât de mult timp pierd cu oameni care nu mă înțeleg, câtă afecțiune irosesc pentru suflete închise, reci, grăbite, pentru oameni care nu simt nimic din ce le ofer. Iar pentru acei puțini, foarte puțini, care îmi sunt cu adevărat frați de suflet, nu mai găsesc decât câteva clipe trecătoare, câteva zâmbete grăbite, câteva vorbe goale, ca o datorie plătită superficial. Tot ce e mai bun în mine, cele mai curate gânduri, cele mai vii trăiri, le risipesc adesea în direcția greșită, către cei care nu au ce face cu darurile mele.

Mă doare acest dezechilibru. Este ca și cum ai uda un pământ sterp, în timp ce semințele însetate rămân uitate în colțul lor. Mă întreb adesea de ce facem asta: de ce ne încăpățânăm să oferim celor care nu primesc și trecem nepăsători pe lângă cei care ar deschide brațele cu recunoștință? Poate pentru că avem, adânc înrădăcinată, nevoia de a convinge. Nevoia de a înmuia inimi de piatră, de a îmblânzi suflete reci, de a învăța dragostea pe cei care nu vor s-o cunoască. Și în această luptă, uităm de cei care ne iubesc deja, care ne înțeleg fără explicații, care așteaptă doar să fim prezenți.

Dar timpul nu iartă. Anii trec, iar în urma lor rămân regrete: momentele pe care le-am risipit cu cei care n-au știut ce să facă cu ele, și tăcerile apăsătoare pe care le-am oferit celor care ar fi meritat să ne audă vocea.

Poate că maturitatea sufletească nu înseamnă să dăruiești mereu și oricui, ci să înveți cui să dăruiești. Să nu mai lași perlele inimii tale să se piardă în praful drumului, ci să le așezi cu grijă în mâinile celor care le vor prețui. Căci altfel, obosești. Și în loc să rămâi plin de lumină, ajungi golit, secătuit, fără puterea de a mai dărui nici celor care ar fi avut cu adevărat nevoie de tine.

Și totuși, nu pot să nu recunosc că în această risipă există și o frumusețe amară. A dărui, chiar și celor care nu simt, înseamnă să rămâi tu însuți fidel iubirii tale. Înseamnă să nu te lași învins de răceala lor. Poate că ei nu vor primi nimic, dar tu rămâi curat prin gestul tău. Și totuși, rămâne datoria de a-ți proteja inima, de a nu o transforma într-un izvor secat.

Viața este, în fond, o școală a alegerii. Alegem zilnic cui îi dăm timpul nostru, cui îi oferim cuvintele noastre, cui îi încredințăm fragilitatea noastră. Alegem cui să dăruim esența ființei noastre. Și poate că adevărata înțelepciune stă în a ști să nu ne risipim orbește, ci să păstrăm în noi suficientă iubire și pentru cei care sunt, de fapt, familia noastră nevăzută – acei câțiva, foarte puțini, care ne sunt frați de suflet.

Căci nu e tragedie mai mare decât să te trezești târziu și să-ți dai seama că cei care meritau au primit de la tine doar resturi, iar cei care nu meritau au fost copleșiți de darurile tale.

E 20 iulie, 1514. Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țărănești anti-nobili din Regatul Ungariei, este capturat după asediul eșuat al Timișoarei. Nobilii unguri decid să-l transforme într-un avertisment de genul „nu vă mai răsculați, că asta pățiți!” Așa că, și-au dat delirul în tortură. Prima dată l-au înfometat. Dar ăsta e cel mai „mic” necaz ce i s-a întâmplat.

După ce a făcut foamea, ca urmașii lui în comunism, Doja a fost așezat pe un tron de fier. Nu se jucau de-a „Game of Thrones”, că tronul ăsta era încins de la foc. Practic, l-au pus pe un soi de grătar. Și dacă nu era suficient, i-au pus pe cap o coroană de tablă. Și ea încinsă. Credeți că s-a terminat? Neee, suntem în Evul Mediu, unde sadismul e la el acasă. Călăii au înfipt clești înroșiți (de foc, evident) în corpul lui Doja. Iar apoi, țăranii răsculați prinși (și ei înfometați) au fost obligați să muște și să rupă carne din corpul lui, în timp ce încă trăia. V-am zis că și-au dat delirul la tortură. Cronicile spun că Gheorghe Doja a murit la câteva minute de la aceste torturi și se pare că a strigat: „Am crescut lângă mine nu luptători, ci niște câini!” După moarte, corpul a fost ciopârțit, iar bucăți au fost expuse în orașele care au sprijinit răscoala. Execuția asta a fost adesea numită „cea mai groaznică din istoria medievală a Europei”. Cum am ajuns noi, oamenii, să transformăm sadismul într-o slujbă cu normă întreagă? Răspunsul scurt: frică + sete de control. Din asta s-a născut meseria de călău.

Cum au apărut călăii?

„Tradiția” datului în cap a apărut din momentul în care un hominid a avut ceva de împărțit cu alt hominid. Apoi, am început să încropim legi, că prea ne dădeam în cap la liber. Și așa am ajuns la pedeapsa capitală, care se regăsește în aproape toate societățile vechi. Totuși, meseria specializată de călău apare mai târziu. Și avem mai multe surse. În Evul Mediu european, în secolele XIII–XIV, orașele începeau să instituționalizeze justiția și să externalizeze aplicarea pedepsei capitale către executori profesioniști. În surse germane, termenul „Scharfrichter” desemnează un „judecător ascuțit/călău”, cu rol delegat să execute pedepse. Un exemplu concret: în scrieri din orașul Augsburg, din 1276, apare menționarea unui executor profesionist, într-un context juridic local. Deci, meseria s-a cristalizat cu timpul în Europa medievală, pe măsură ce ne-am tot jucat de-a justiția.

Unul dintre călăii noștri de azi este FRICA. În cazul românilor, își are originea în generații întregi care au supraviețuit prin prudență. Le-a fost frică de represalii, de condamnarea socială („ce-o să zică lumea?”), de pierdere. Au trăit în frică și au dat-o mai departe, ca pe o moștenire prețioasă.

Călăii noștri cei de toate regiunile

Normal că spațiul românesc n-a făcut notă discordantă și ne-am tras și noi călăii noștri. Că pe atunci nu exista mitul românului bun și ospitalier, ci doar supraviețuire prin orice mijloace. Am putea spune că primul „călău” neoficial a fost Vlad Țepeș, care a transformat trasul în țeapă în brand personal. Dar nu a inventat el metoda, ci a preluat-o de la otomani și germani. Doar că a fost atât de bun la asta, încât țeapa i s-a lipit de nume.

În 1508 avem prima mențiune documentată a unei execuții publice, la Brașov. Asta ne indică faptul că Brașovul deținea un călău sau mai mulți. Între 1520 și 1550, din cronicile Brașovului reiese că au fost foarte ocupați: aproximativ 120 de execuții și pedepse cumplite (spânzurări, decapitări, arderi, mutilări). Documentele arată că serviciile astea au fost plătite „țiganilor, călăii oficiali ai cetății”.

Cine erau călăii în spațiul românesc?

Origine socială:

• De obicei, proveneau din pături marginale: oameni fără avere, fără prestigiu, uneori foști condamnați grațiați cu condiția să „servească” drept călăi.

• În Transilvania, se formau adevărate „dinastii de călăi” (familii de sași sau maghiari care moșteneau meseria).

• În Țara Românească și Moldova, erau recrutați adesea din rândul robilor țigani sau oameni ai târgului, că statutul era considerat degradant.

Statut social:

• Paria ai comunității: nu aveau voie să locuiască în centrul orașului, ci la periferie.

• Nu erau primiți la biserică, iar căsătoriile se făceau mai ales între familii de călăi.

• Aveau o reputație dublă: necesari, dar detestați.

Atribuții oficiale:

• Execuții capitale (spânzurare, decapitare, tras în țeapă, roată, ardere pe rug, împușcare, în epoca modernă).

• Pedepse corporale neletale: biciuire, mutilări (tăiere de nas, urechi), stigmatizări cu fierul roșu.

• Asigurau „igiena socială”: ridicarea cadavrelor, eliminarea animalelor moarte, curățarea spațiilor infestate.

• Uneori, participau la torturi judiciare (obligarea acuzaților să „spună adevărul”).

Plata și privilegii:

• Primeau salariu sau privilegii (dreptul la o parte din bunurile condamnatului, scutiri de taxe).

• Erau întreținuți de târg sau de vistieria domnească.

• În Transilvania, erau angajați permanenți ai orașului, cu casă și teren la periferie.

Imagine publică:

• Oamenii îi ocoleau pe stradă.

• Copiii lor erau stigmatizați încă de la naștere.

• Și totuși, în ochii puterii, erau indispensabili: instrumente de frică și de ordine.

„Meniul” călăului

Dacă te nășteai în Evul Mediu pe la noi și aveai ghinionul să calci strâmb, o cam puneai. Viața ta se putea termina într-o execuție publică de toată morbiditatea, plină de urale. Că nu aveau internet, iar exterminările în piața publică erau o formă de entertainment. Călăul avea mereu „meniul” la el. Și nu era unul vegetarian.

Să vedem o parte din meniul a la carte al călăului:

• Spânzurarea – varianta clasică, ieftină și accesibilă. Îți trebuia doar o funie și o bârnă sau un copac și rezolvai treaba cu un buget minim. Publicul avea popcorn medieval (semințe de cânepă?) și se bucura de spectacol.

• Decapitarea – intrăm deja în „meniul de lux”. Nu oricine primea securea sau sabia. Dacă erai boier sau nobil, se considera mai onorabil să-ți zboare capul rapid și curat, nu să atârni de un copac, ca un câine. Evident, depindea și de câtă îndemânare avea călăul. Uneori, era nevoie de două-trei lovituri și parcă ștreangul suna mai bine.

• Roata – metoda prin care au fost executați Horea și Cloșca, lideri ai răscoalei transilvănene din 1784. Condamnatul era legat pe o roată mare și oasele îi erau sfărâmate cu un drug de fier. Apoi, era expus, să putrezească la soare, ca să vadă lumea ce pățești când superi autoritatea.

• Țeapa – metoda francizată de Vlad Țepeș. A apărut în Orient, dar la noi a prins cel mai bine. Victima era înfiptă de jos în sus, cu grijă, să nu moară imediat, ca să reziste ore sau zile. Rolls-Royce-ul sadismului.

• Arderea pe rug – rezervată „ereticilor” și „vrăjitoarelor”. Se spunea că focul purifică, dar, în realitate, doar se bucurau că pot arde de vie o ființă umană.

• Pedepse neletale – pentru cei care n-au meritat moartea, dar meritau să sufere: biciuiri publice, tăierea nasului, urechilor sau a limbii, stigmatizarea cu fierul roșu. Practic, transformarea omului într-o reclamă vie a pedepsei.

Călăul era, în felul lui, un showman. Spectacolul pedepsei era cea mai bună campanie de promovare a autorității: „uite ce pățești dacă încerci să joci altfel decât pe muzica noastră!”

________________________________________

Un alt călău care locuiește în mințile noastre azi e RUȘINEA. Dacă ne referim la români, își are originea în cultura modestiei forțate și în educația care pedepsea ieșitul în evidență („stai în banca ta, nu te da mare!”)

________________________________________

Câteva cazuri în care călăii și-au făcut de capul desprins de corp

Vlad Țepeș și pădurea de țepe Anul 1462. Sultanul Mahomed al II-lea trimite o armată de zeci de mii de oameni spre Țara Românească. Doar că aici era domnitor sadicul-șef, Vlad Țepeș, care îi așteaptă cu o pădure. Nu de stejari, ci de oameni înfipți în țeapă: soldați turci, trădători și hoți locali. Zeci de mii de cadavre, rânduri-rânduri, ca un parc tematic al groazei.

Horea și Cloșca, trași pe roată. Crișan a ales calea „mai ușoară” După răscoala țărănească din Transilvania, Horea și Cloșca sunt prinși și condamnați la moarte. Sentința: tras pe roată, în piața publică din Alba Iulia. Execuția are loc în fața a zeci de mii de oameni, aduși să „învețe lecția”. Crișan se spânzură în închisoare, dar Horea și Cloșca sunt sfărâmați, bucățică cu bucățică. Resturile lor sunt expuse în târguri, ca avertisment.

Tâlharii și „justiția fanariotă” (sec. XVIII)

În București și Iași, execuțiile erau spectacol popular. Hoții erau spânzurați la bariere, tâlharii trași pe roată, iar trădătorii decapitați. Cronici și documente arată cum călăii aplicau pedepse și pentru delicte mai mici: biciuiri, mutilări, stigmatizări publice. Era o combinație între justiție și „reality-show”.

Ultimele execuții publice „moderne”

În perioada interbelică și apoi comunistă, execuțiile nu mai erau spectacole de stradă, dar călăul exista în continuare, ca politician, legionar sau securist. Exemplu notabil: în 1946, procesul Antonescu, în urma căruia Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Alexianu și Piki Vasiliu sunt executați prin împușcare. Și, desigur, familia Ceaușescu, în 1989, ultima execuție, și cea mai mediatizată din istoria României. După doar câteva luni, pedeapsa capitală e abolită. Meseria de călău dispare oficial, dar nu și simbolic.

Ce călău mai locuiește în mințile noastre? VINOVĂȚIA COLECTIVĂ! Sentimentul de vină pentru ce am făcut „noi”. Își are rădăcina în traumele istorice (războaie, comunism, corupție etc.) transmise generațional, că e păcat să le ținem doar pentru noi.

________________________________________

Călăii de azi

Ați observat, sper, box-urile în care am făcut salturi temporale din Evul Mediu până în ziua de azi. De la călăii de ieri la cei de azi. Pentru că cei de ieri au supraviețuit în mințile noastre de azi. Sunt acolo, tăcuți, și își fac treaba cu același sadism ca în Evul Mediu. Ne subminează. Ne împing pe marginea prăpastiei disperării.

Iată alții:

Îndoiala (nu sunt de ajuns)

Cum se manifestă: amâni proiecte, aștepți validare externă.

Rădăcină: modelele de supraviețuire: „cine ești tu să reușești?” plus comparațiile sociale.

Perfecționismul (amânarea ca armă)

Cum se manifestă: proiecte neterminate, „nu e gata”, blocaj creativ.

Rădăcină: educaţia orientată pe comparația notelor („tu de ce nu poți învăța așa bine ca X?”), statut, frica de ruşine publică.

Compararea socială (feed-ul ca tribunal)

Cum se manifestă: viaţa măsurată în like-uri, joburi, case, vacanţe.

Rădăcină: tranziţia post ‘90, consumerismul ca măsură a succesului, „să arăt bine” în comunitate.

Atașamentul dependent (nevoi emoţionale externalizate)

Cum se manifestă: cauţi confirmare în relaţii; suferi când pleacă „fanul”.

Rădăcină: modele relaţionale tradiţionale toxice, roluri sociale bazate pe prejudecăți, nesiguranţă, lipsa încrederii în sine, care transformă dependenţa într-un stil de viață.

Resentimente – „noi vs ei”

Cum se manifestă: furie îndreptată spre „ceilalți”, incapacitatea de a ierta, victimizare.

Rădăcină: traume transgeneraționale, nedreptăţi istorice, politica polarizantă.

Apatia/demobilizarea („lasă, oricum nu se schimbă”)

Cum se manifestă: pasivitate civicǎ, neparticipare, „merge și-așa”.

Rădăcină: deziluzie post-decembristă, promisiuni nerespectate, epuizare.

Normalizarea corupţiei („toți o fac”)

Cum se manifestă: acceptarea compromisurilor, „merge și-așa” devine rutină.

Rădăcină: istoric de improvizație, supraviețiure, lipsă de consecinţe.

Frica de a nu deranja („mai bine tac”)

Cum se manifestă: indiferența față de nedreptate, nu spui „NU” la abuz.

Rădăcină: cultură a supunerii, teama de repercusiuni (familie, job, comunitate).

Idealizarea suferinţei (smerenia de conjunctură)

Cum se manifestă: acceptarea că „merită” să suferim, pentru că „aşa e viața”.

Rădăcină: religiozitate dusă la extrem, amestecată cu resemnare istorică.

Pe cine mai lași să te execute azi?

De la tronul încins al lui Doja, la pădurea de țepe a lui Țepeș, la roata lui Horea și Cloșca, până la zidul de la Târgoviște, firul roșu e același: frica a fost mereu cel mai bun instrument de guvernare.

Călăii nu au dispărut, doar și-au schimbat uniforma. Nu mai ridică securea, dar ridică priviri pline de judecată. Nu mai bat cu biciul, dar biciuiesc prin comparații, prin rușine, prin frica de a greși. Nu mai spânzură în piețe, dar atârnă suflete de feed-uri și algoritmi.

Am abolit pedeapsa cu moartea în codul penal, dar nu și în codul nostru interior. Încă ne lăsăm executați de frică, rușine, vinovăție și apatie. Încă ne supunem, de bunăvoie, unor călăi pe care ni i-am construit singuri.

Adevărata libertate nu înseamnă că am scăpat de călăii din piața publică, ci o vom trăi când îi vom ejecta cei care locuiesc în mintea noastră. Pentru că, altfel, tot ce am făcut a fost să schimbăm funia cu algoritmul și securea cu o opinie „bine intenționată”.

Întrebarea rămâne: pe cine mai lași să te execute azi?

Brăila, 30 septembrie 2025 — Alianța PSD-PNL care guvernează județul Brăila s-a clătinat serios în timpul unei ședințe recente a Consiliului Județean, când tensiunile personale au explodat într-un schimb de replici jignitoare între președintele CJ, Francisk Iulian Chiriac (PSD), și consilierul județean Ovidiu Nechita (PNL).

Ce ar fi trebuit să fie o ședință administrativă de rutină s-a transformat într-un spectacol verbal cu accente suburbane, surprins de camerele de filmat și publicat de presa locală (debraila.ro).

„Zât!” și „Porcule!”

Conflictul a pornit de la o tentativă a președintelui Chiriac de a-l reduce la tăcere pe Nechita, pe care l-a somat să se așeze, amenințându-l că îl elimină din sală:

„Tu să stai jos sau trec la eliminarea din sală!”, a exclamat Chiriac.

Replica nu a întârziat să vină. Ovidiu Nechita, vizibil iritat, a explodat verbal:

„N-am să ies de aici absolut deloc. Îmi spui zât? Zât să-i spui lui mă-ta, acasă! Nu ți-e rușine, măi, porcule, să-mi spui zât? Ce sunt eu, pisică?”

Momentul a generat rumoare și râsete amare în sală, dar și îngrijorare, având în vedere că discuțiile nu mai aveau nicio legătură cu punctele de pe ordinea de zi. Un coleg liberal a intervenit ironic:

„La UPU nu avem cardiolog, vrei să faci infarct?”

Istoric de conflicte între cei doi

Surse locale confirmă că nu este prima confruntare de acest gen între Chiriac și Nechita. De-a lungul ultimilor ani, cei doi au avut mai multe schimburi de replici dure în plen, cu acuzații, întreruperi și, uneori, chiar injurii.

„Ovidiu Nechita (PNL) și Francisk Iulian Chiriac (PSD) au mai fost, de-a lungul anilor, în centrul unor astfel de scandaluri în ședințele Consiliului Județean, de multe ori fiind folosite inclusiv apelative suburbane sau chiar obscene”, scrie debraila.ro.

PSD și PNL, împreună la guvernare

Deși la nivel național cele două partide colaborează în Guvern, în teritoriu alianța pare din ce în ce mai fragilă. Incidentul de la Brăila este doar unul dintre numeroasele episoade care indică o lipsă de coeziune reală și o rivalitate personală adânc înrădăcinată.

Deși niciunul dintre protagoniști nu a oferit scuze publice, presiunea din partea opiniei publice și a presei locale crește. Mai mulți cetățeni au criticat pe rețelele sociale comportamentul ambelor părți, considerându-l „nepotrivit funcțiilor publice pe care le ocupă”.

„Să vezi lideri care se comportă ca într-o ceartă de cartier e rușinos pentru întreg județul”, a comentat un locuitor al Brăilei pe Facebook.

Nu este exclus ca următoarea ședință a Consiliului Județean să înceapă sub semnul unor sancțiuni sau al unor cereri de scuze oficiale

În timp ce spitalele se confruntă cu lipsa medicilor, drumurile locale necesită reparații, iar comunitățile așteaptă investiții, liderii județeni par mai degrabă concentrați pe dueluri personale decât pe guvernare eficientă.

Cercul absurdului !De o ,,samă” de vreme, noi românii ne învârtim hipnotizați ,în jurul unei mese de șah, în care ne batem noi cu noi înșine ,eu contra mea ,tu contra ta și iar de la capăt, până leșinăm într-o remiză, fatală, absurdă și repetitivă. Mutări inteligente, strategii geniale, ofensive glorioase ,apărări inexpugnabile, toate se învârt năucitor într-un carusel al nebuniei .

Nu mă credeți ?Păi haideți să ne așezăm pe scaune, în fața mesei de șah, cu sau fără salutul de fair play. Pentru ușurința comunicării să notăm, S= suveranist G = globalist.Și hai să dăm cu banul, să vedem cine începe primul. A picat ,,cap” să înceapă meciul .

Le monsieur G… Domnilor ‚să fim lucizi ,fără Europa, fără aspirația noastră spre lumea civilizată ,spre progres ,avem toate șansele să fim înghițiți de barbarismul dezgustător și rapace din Est, care se umflă și se întinde rapid ca o pecingine.

S… Da? Și care e prețul ?Să ne pierdem identitatea ‚să fim una cu pământul, un pământ care nu mai este românesc, să fim rudele sărace care slujesc pe frații noștri, echipați în odăjdii sclipitoare ,în timp ce noi ne peticim opincile! Să ducem plocoane către Vest, tot ce avem… gaze, petrol, pământ mănos ,codrii seculari .Să-l vindem și pe Dumnezeu ciudaților ălora nerușinați cu fundurile lor goale și colorate?

G… Da? Și ce ați vrea măi să facem cu bogățiile alea, pe care nu le putem scoate la lumină. Cu ce vreți să le punem în valoare ?Cu târnăcopul ?Să le sigilăm acolo unde sunt, până la Învierea a doua ?Lumea se preface ,finanțele produc confort dacă se mișcă liber în toată lumea ,neâncorsetate de îngrădirile tradiției și țarcurile suveranității. În loc de rațiune ,să lăsăm nostalgia bordeielor de lut și pâine coaptă la țest ‚să ne călăuzească pașii către ce ?…Către înapoi ?Înapoi, în timp ce direcția este înainte!

S…nu aveți un răspuns ,,onest „la ciudățeniile progresiste, legate de verticalitatea omului de moralitatea și credința lui ,care l-a desprins din păcat și animalitate și l-a îndreptat spre lumină și iubire!

G… tăcere prelungă și suspin! Detectorul de sinceritate, pâlpâie și indică o realitate dureroasă, dar niciodată recunoscută. Trezit de cronometrul jocului, G continuă… Totuși …și ce ați vrea? Să reactivăm inchiziția, să ne lăsăm conduși de superstiții ,să îngrădim spiritul liber cercetător și creator, care ne-a îndreptat spre lumea de astăzi, să ne întoarcem în bordeie, iar noroiul să ne înghită iarăși ,să părăsim asfaltul ,și să ne cufundăm în smârcurile ignoranței bolilor și primitivismului ?

S… Tăcere și suspin… detectorul își face treaba și pâlpâie, dar cronometrul este neiertător …S , continuă șovăind…lumina pe care ne-a adus-o așa zisul progres, este artificială și otrăvitoare. Avem pâine și hrană din abundență ,dar toate sunt atinse de artificial, de gusturi perfide, de capcane mercantile , de strălucirea racului ucigaș ,care ne stinge lumina vieții înainte de vreme .

G….Domnilor trăim îngrădiți de viziuni înguste, am devenit insensibili la învățămintele istoriei. Privim doar în curtea proprie ,și nici nu vom băga de seamă când vom fi striviți ,de bocancul sălbaticilor turbați de lângă noi. Mâinile încrucișate, și capul întors într-o parte, poți fi gesturi care ne vor costa libertatea și prosperitatea. Vom păși din nou în beciul întunecos al istoriei .S… Și ce ar trebui să facem? Să ne sacrificăm țara și familia ca să apărăm ce ?….Drobul de sare chiar dacă există ,el stă bine mersi pe sobă, dacă noi nu-l vom dărâma, cu mâinile noastre peste copilul din covățică….

Și acest dialog al surzilor poate continua ,direcția însă este una singură… Cronometrul și încăpățânarea noastră, lipsa dialogului realist, fără patimi și îngrijire nu ne poate duce decât spre acea dezgustătoare remiză, devoratoare de timp de energie resurse și identitate.Aceasta este o satiră.

Autor, Ioan Bodea.

Nu sunt bani de spitale, nu sunt bani de autostrăzi, nu sunt bani nici de hârtie igienică prin școli. Dar, surpriză!, sunt bani de bilete business class pentru „sărmanii” noștri aleși, care se chinuie să ne reprezinte la cel mai înalt nivel: la plajă, la cocktail și, din când în când, la câte o conferință plictisitoare pe care oricum n-o ascultă nimeni.

Parlamentarii – agenți de turism pe bani publici

Dacă ai fi turist român și te-ai uita pe lista destinațiilor bifate de deputați și senatori în 2025, ai zice că Parlamentul e o agenție de vacanțe all inclusive.

👉 Etiopia și Zambia – unde Ionuț Vulpescu a descoperit, pe banii noștri, „Bisericile înțelepciunii lui Dumnezeu”. Nota de plată: 25.563 lei. Să tot mergi la safari spiritual!

👉 Uzbekistan – destinația preferată a 6 deputați, cu prețuri între 12.000 și 14.000 lei de căciulă. Așa e când vrei să vezi Samarkandul pe gratis.

👉 Emiratele Arabe Unite – unde Rogobete a înțeles, după 17.831 lei, că digitalizarea e scumpă, dar diurna e dulce.

👉 Vietnam și Senegal – unde Sorin Cîmpeanu a cărat cu el nu doar agenda francofoniei, ci și portofelul Senatului: aproape 80.000 lei cheltuiți în două ture.

Business class pentru „sărăcia” românilor

Cireașa de pe tort: America. Acolo unde Mircia Chelaru (AUR) și Daniel Zamfir (PSD) au făcut un adevărat concurs – cine cheltuie mai mult pe banii noștri. Rezultatul? Amândoi au sărit de 60.000 lei. Noroc că biletele au fost la business class, că altfel riscau să stea cu genunchii la gură, ca noi, muritorii de rând.

Și să nu uităm doamnele delicate: Alina Gorghiu, Ramona Bruynseels și Cristina Prună, fiecare cu peste 37.000 lei plătiți de Camera Deputaților pentru câteva zile la Washington. Dacă tot ne reprezintă, măcar să o facă de pe scaune late, cu șampanie la bord.

România – țara austerității pentru proști

Pentru noi, cetățenii de rând, „strânsul curelei” înseamnă taxe mai mari, salarii tăiate și prețuri explodate la utilități. Pentru ei, „austeritatea” înseamnă să nu-și ia desert la room service.

Concluzia? România e țara unde poporul rabdă, iar Parlamentul se plimbă. Iar când întrebi ce-au adus din toate aceste excursii, răspunsul e simplu: magnet de frigider pentru birou și un raport de două pagini

Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ), prin hotărârea pronunțată joi, 11 septembrie 2025, în dosarul nr. 2655/1/2023, a admis plângerile formulate împotriva ordonanței de clasare dispuse de Parchetul de pe lângă ICCJ privind modul de soluționare a dosarului ICA de către judecătoarea Camelia Bogdan. Decizia, semnată de președinta ICCJ, Lia Savonea, schimbă temeiul juridic al clasării pentru infracțiunea de abuz în serviciu și constată că fapta s-a prescris — ceea ce, în practică, poate facilita o eventuală revizuire a dosarului și cereri de restituire a sumelor plătite.

Ce a hotărât ICCJ Magistrații ICCJ au admis plângerile formulate de Compania de Cercetări Aplicative și Investiții SA, Grupul Industrial Voiculescu și alte părți vătămate împotriva ordonanței nr. 125/P/16 august 2023 a Parchetului de pe lângă ICCJ. În minuta instanței se arată, potrivit textului citat, că ordonanța de clasare este desființată în sensul schimbării temeiului de drept: în locul calificării anterioare (art. 16 alin. (1) lit. a) și b) C.proc.pen.), instanța reține art. 16 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. — „a intervenit prescripția răspunderii penale”. Celelalte dispoziții ale ordonanței rămân menținute, iar cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Hotărârea este definitvă, pronunțată „în camera de consiliu”.

Implicații financiare și procedurale Decizia ICCJ ridică perspectiva unei revizuiri a dosarului ICA, deschizând calea pentru ca persoanele condamnate sau obligate să plătească sume în cadrul acelui proces să solicite recuperarea banilor deja plătiți — inclusiv cu dobânzi și, eventual, daune morale. În dosarul ICA, prejudiciul reclamat a fost de 60.482.615 euro; până în 2023 s-au recuperat aproximativ 9 milioane de euro, iar în mai 2024 Tribunalul București suspendase măsura de recuperare a prejudiciului.

Mai mulți actorii politici și publicații au reacționat imediat. Fostul ministru al Justiției Stelian Ion a comentat ironic pe Facebook că statul ar putea fi nevoit să plătească despăgubiri „victimelor justiției române” și a sugerat că bugetul va resimți efectele unei asemenea situații. Site-ul Luju.ro și Antena 3 au subliniat punctele de critică din hotărârea ICCJ privind soluțiile Cameliei Bogdan în cauză „Telepatia”, reținând că, potrivit judecătorilor, s-ar fi aplicat retroactiv norme europene și s-ar fi transformat confiscarea specială într-o confiscare extinsă, cu încălcarea principiului de aplicare în timp a legii penale (art. 7 CEDO și principiul de legalitate constituțional).

Ce urmează Decizia ICCJ nu anulează automat condamnările sau dispozițiile din dosar, dar poate constitui temei pentru proceduri de revizuire ori alte demersuri judiciare care să vizeze restituirea sumelor achitate. În practică, solicitările de recuperare a banilor depind de proceduri civile sau administrative paralele și de evaluări privind situația financiară a statului și a părților implicate.

Reacții politice și sociale Hotărârea va alimenta, probabil, polemici politice şi dezbateri publice privind eficiența și corectitudinea instrumentelor judiciare folosite în cazuri de confiscare și combatere a corupției. De asemenea, scenariul unei posibile restituiri a unor sume semnificative către persoane condamnate sau sancționate poate genera presiuni bugetare și reacții din partea societății civile.

Concluzie Hotărârea ICCJ din 11 septembrie 2025, semnată de Lia Savonea, readuce în prim-plan dosarul ICA și deschide posibilitatea unor acțiuni care să vizeze recuperarea sumelor plătite până acum. Rămâne de urmărit dacă se va deschide efectiv procedura de revizuire, ce probe vor fi reanalizate și care vor fi consecințele concrete, financiare și juridice, pentru stat și pentru persoanele vizate.

După summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai, desfășurat la Tianjin, nu mai e suficient să discutăm în termeni simpli — „autocrații versus democrații”. Schimbarea structurală care se petrece pe scena mondială este alimentată nu doar de interese geopolitice sau alianțe militare, ci de forțe industriale, algoritmice și educaționale care reconfigurează puterea efectivă. Așa cum arată analiza lui Iurii Tișkun în Zerkalo Nedeli, adevărata „trompetă” care anunță această schimbare sună din fabrici, laboratoare și centre de date.

Demografia transformată în strategiă industrială
Programul „o familie – un copil” a fost un exercițiu social brutal, dar care a produs o generație orientată spre performanță tehnică și academică. Chiar dacă China a pierdut supremația numerică în fața Indiei sau a creșterii populației africane, avantajul ei este calitativ: zeci de milioane de tineri pregătiți pentru STEM, milioane de studenți formându-se în străinătate și revenind pentru a alimenta elitele tehnocratice. Datele citate de Tișkun nu trebuie tratate ca simple statistici; ele sunt materia primă a unei strategii deliberate de supraviețuire și supremație economică.

Naționalismul științific: inovație și captare de cunoaștere
China nu doar finanțează știința la scară industrială, ci își și reconfigurează fluxurile de cunoaștere. Politicile care prioritizează cercetarea strategică internă, combinarea public–privat și o practică agresivă de captare a unor rezultate evoluate (prin analiză masivă a literaturii, patent-spam sau practici de transfer tehnologic controlat) creează o piață globală în care adversarii rămân cu tehnologii scoase din ecuație. Rezultatul este o ecologie tehnologică în care deschiderea academică se intersectează cu securitatea statală într-un mod nou — și eficient.

Robotizarea: soluție internă, efecte globale
Pe fondul unui declin demografic prognozat pe termen lung, răspunsul regimului este industrial: automatizarea completă a producției. Ideea „fabricii întunecate” — unități complet robotizate, cu costuri de operare minime — nu este metaforă, ci practică. Efectele economice sunt profunde: China nu doar produce mai mult, ci produce mai ieftin și mai rapid, acumulând profituri uriașe din automatizare și consolidându-și poziția în lanțurile valorice globale. În același timp, acea tranziție lasă milioane de locuri de muncă vulnerabile în alte regiuni ale lumii, generând divergențe socio-economice care vor remodela geopolitica viitoare.

Datele: resursa strategică a secolului XXI
Mai mult decât niciodată, controlul asupra datelor înseamnă putere. Prin rețele, aplicații și infrastructură hardware accesibilă, China construiește nu doar piețe, ci și surse masive de informație. Aceste date alimentează modele predictive, sisteme de supraveghere și produse AI pe care multe țări le pot adopta din motive pragmatice (cost, acces, integrare). Când tehnologia oferă simultan hardware, servicii, training și integrare — și toate la prețuri competitive — alternativa occidentală, scumpă și fragmentată, riscă să piardă piața globală a influenței digitale.

Occidentul: nu lipsa de cipuri, ci de strategie
Problema nu sunt exclusiv circuitele integrate; sunt politicile despre date, educație și coordonare pe termen lung. Statele occidentale au excelență în cercetare de vârf, dar le lipsește uneori o viziune strategică coerentă, planificare industrială și politici sociale care să pregătească tranziția muncii către economia automatizată. Instabilitatea politică, restricțiile incoerente privind imigrația de talente și fluctuațiile de politică industrială scad capacitatea de reacție.

Riscul unei conflagrații devine astfel mai puțin legat de dorința unor elite, și mai mult de capacitățile industriale și logistice: cine poate produce în masă drone, muniții, roboți și componente critice. Și cine controlează accesul la materiile prime strategice.

Ce pot face democrațiile (și societățile libere)
Nu e suficient să sunăm alarma; e nevoie de politici pragmatice:

• Coordonare internă și internațională pentru o strategie a datelor: schema de guvernanță, interoperabilitate și partajare sigură între aliați.
• Investiții masive în educație STEM, formare profesională și recalificare pentru a gestiona tranziția spre automatizare.
• Protejarea lanțurilor critice de aprovizionare (metale rare, semiconductori) prin diversificare și parteneriate industriale.
• Promovarea unui AI etic și accesibil, dar competitiv ca preț și scală — inclusiv prin finanțare publică coordonată și standarde comune între democrații.
• Politici sociale care atenuează șocurile locurilor de muncă pierdute în urma automatizării: venituri de tranziție, educație continuă, stimulente pentru industriile noi.

China construiește o hegemonie tăcută — industrială, algoritmică, sistemică — care nu poate fi redusă la simple etichete geopolitice. Răspunsul democratic trebuie să fie la fel de amplu: nu doar sancțiuni sau contestare diplomatică, ci reconstrucția unor politici publice care refac avantajul competitiv și protejează societățile de costurile sociale ale transformării tehnologice. Fără o asemenea viziune, distincția viitorului nu va mai fi „democrații vs. autocrații”, ci „cei care dețin datele și cei care sunt datele”.