Am spus-o și nu glumesc: citesc toate comentariile voastre. Și, cu mare atenție, mă opresc mai ales asupra celor scrise de idioți. Iată un exemplu grăitor, o mostră din felul în care unii dintre noi înțeleg să se exprime:

„Daca ai ajuns sa scrii atatea randuri despre un idiot si sa postezi pe un grup unde romanul cauta de munca si doreste sa plece din tara pt un salariu mai bun, inseamna ca esti mai idiot ca el, mai prost, mai cretin! Sunt uzante pe care TREBUIE sa le respecte, nu sa si care plozii in vizite oficiale, nu sa aibe atitudini de sluga etc pt ca este el original! Cand nu esti pentru un job, elegant pleci acasa , dar cand esti analizat si pus pe un piedestal ca vai draga esti ,, altfel,, eu zic- Mars dracu la ma ta care te a facut atat de prost! Nu ai stofa de presedinte, n ai demnitate, n ai onoare! Ma doare fix in … de originalitatea lui, il dispretuiesc precum milioane d3 oameni! Idiot sadea! 😂” (Elena Șerban)

Așa arată, în toată „splendoarea” sa, un comentariu tipic al celor care confundă libertatea de exprimare cu libertatea de a scuipa venin. Dincolo de ortografia șubredă, dincolo de lipsa minimului respect față de limbă sau față de interlocutor, se ascunde însă altceva: o frustrare colectivă.

Omul acesta nu mai știe să argumenteze, ci doar să înjure. Nu mai știe să construiască, ci doar să dărâme. Nu mai caută adevărul, ci satisfacția de a insulta. Și, culmea, își imaginează că prin astfel de descărcări își face datoria civică.

Trist este că asemenea „specimene” nu sunt excepții. Ele dau tonul. Ele modelează atmosfera publică. Ele ucid dialogul și transformă orice dezbatere într-o mocirlă.

De fapt, un astfel de comentariu ne arată nu cât de „idiot” ar fi cel criticat, ci cât de adâncă e prăbușirea spirituală a celui care scrie. Căci atunci când nu mai ai argumente, rămâne doar scuipatul. Iar scuipatul nu schimbă nimic – doar murdărește.

Adevărata problemă nu este Elena Șerban în sine. Ci faptul că societatea noastră, în loc să caute soluții și să ceară decență, a ajuns să aplaude asemenea izbucniri de ură, să le vadă ca pe „curaj”.

Dar curajul nu stă în a scrie „mars dracu” pe internet. Curajul adevărat stă în a construi, în a spune adevărul cu demnitate, în a rămâne om între oameni.

Produsul școlii românești – cu recunoștință, dragoste și dor Eu sunt rodul școlii românești. Sunt copilul crescut de mâinile blânde ale învățătorului și de privirile atente ale profesorilor mei. În fiecare gest al meu de astăzi, în fiecare gând și alegere, trăiește o parte din ei – cei care au avut răbdarea să modeleze nu doar mintea, ci și sufletul meu.Când închid ochii, aud încă pașii grăbiți pe coridoarele școlii, glasul blând al învățătoarei care mă învăța să scriu primele litere, privirea severă dar dreaptă a profesorului care cerea de la mine mai mult decât știam că pot. În spatele fiecărei note, fiecărui examen, fiecărei mustrări, era ascunsă dorința lor de a mă vedea om întreg, nu doar elev.Astăzi, când privesc înapoi, lacrimile se amestecă cu recunoștința. Cei care încă trăiesc merită să le fie sărutată mâna și inima, pentru că au dăruit din ființa lor generații întregi. Iar pentru cei care au trecut dincolo, mă rog lui Dumnezeu să le așeze sufletele în lumină, acolo unde nu există oboseală, nici uitare.Sunt ceea ce sunt pentru că am avut norocul să cresc printre dascăli adevărați. Ei au pus în mine nu doar știință, ci și valori. M-au învățat să iubesc adevărul, să caut dreptatea, să fiu cinstit, să respect oamenii. Au pus în sufletul meu semințele care, mai târziu, au înflorit în faptele și în viața mea.Școala românească, cu toate încercările și greutățile ei, a fost leagănul formării mele. Și nimic nu poate șterge din mine amintirea profesorilor mei. Pentru mine, ei nu au fost doar dascăli – au fost părinți ai spiritului meu.Mulțumesc, domnilor și doamnelor profesori! Mulțumesc pentru răbdare, pentru dragoste, pentru tăcutele jertfe pe care le-ați făcut ca noi să avem un drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe cei care încă mai purtați povara nobilă a învățăturii, iar pe cei plecați să vă ocrotească în veșnicie.Eu rămân al vostru, un simplu rod al școlii românești, purtându-vă în suflet ca pe o icoană vie.Produsul școlii românești – cu recunoștință, dragoste și dorEu sunt rodul școlii românești. Sunt copilul crescut de mâinile blânde ale învățătorului și de privirile atente ale profesorilor mei. În fiecare gest al meu de astăzi, în fiecare gând și alegere, trăiește o parte din ei – cei care au avut răbdarea să modeleze nu doar mintea, ci și sufletul meu.Când închid ochii, aud încă pașii grăbiți pe coridoarele școlii, glasul blând al învățătoarei care mă învăța să scriu primele litere, privirea severă dar dreaptă a profesorului care cerea de la mine mai mult decât știam că pot. În spatele fiecărei note, fiecărui examen, fiecărei mustrări, era ascunsă dorința lor de a mă vedea om întreg, nu doar elev.Astăzi, când privesc înapoi, lacrimile se amestecă cu recunoștința. Cei care încă trăiesc merită să le fie sărutată mâna și inima, pentru că au dăruit din ființa lor generații întregi. Iar pentru cei care au trecut dincolo, mă rog lui Dumnezeu să le așeze sufletele în lumină, acolo unde nu există oboseală, nici uitare.Sunt ceea ce sunt pentru că am avut norocul să cresc printre dascăli adevărați. Ei au pus în mine nu doar știință, ci și valori. M-au învățat să iubesc adevărul, să caut dreptatea, să fiu cinstit, să respect oamenii. Au pus în sufletul meu semințele care, mai târziu, au înflorit în faptele și în viața mea.Școala românească, cu toate încercările și greutățile ei, a fost leagănul formării mele. Și nimic nu poate șterge din mine amintirea profesorilor mei. Pentru mine, ei nu au fost doar dascăli – au fost părinți ai spiritului meu.Mulțumesc, domnilor și doamnelor profesori! Mulțumesc pentru răbdare, pentru dragoste, pentru tăcutele jertfe pe care le-ați făcut ca noi să avem un drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe cei care încă mai purtați povara nobilă a învățăturii, iar pe cei plecați să vă ocrotească în veșnicie.Eu rămân al vostru, un simplu rod al școlii românești, purtându-vă în suflet ca pe o icoană vie.

Există, în tumultul acestei lumi grăbite și zgomotoase, oameni rari. Oameni care nu se impun prin cuvinte mari, prin gesturi teatrale sau prin ambiții care strivesc. Ei trec aproape nevăzuți, dar prezența lor lasă urme mai adânci decât ar putea lăsa vreodată cei care strigă pentru a fi ascultați. Sunt oamenii care vorbesc cu sufletul, iar tăcerile lor au greutatea unui adevăr ce nu are nevoie de explicații.

Acești oameni rari nu caută să cucerească lumea, ci să o înțeleagă. Nu vor să domine, ci să aline. Într-o societate care premiază zgomotul, ei aleg să fie discreți; într-o cultură a aparențelor, ei rămân autentici. Tăcerea lor nu este lipsă, ci plenitudine: un spațiu în care gândurile se așază și sufletele obosite își găsesc odihna.

Atingerea lor nu vine prin mâini, ci printr-un fel de vibrație interioară. O simplă privire, o ascultare adevărată, un zâmbet fără mască devin medicamente pentru inimile rănite. Ei nu judecă, ci primesc. Nu închid uși, ci deschid ferestre spre lumină. Nu caută profitul, ci sensul.

Oamenii rari au un dar greu de definit: acela de a transforma tăcerea într-un limbaj universal. Ei știu că uneori cuvintele sunt sărace și că sufletul se exprimă mai limpede printr-un gest simplu, printr-o prezență caldă sau printr-un „sunt aici” nerostit. În jurul lor, viața nu mai pare atât de grea.

De multe ori, acești oameni nu sunt recunoscuți la adevărata lor valoare. Ei nu caută lumina reflectoarelor, iar modestia lor îi face invizibili pentru cei obișnuiți să caute strălucirea superficială. Și totuși, fără ei, lumea ar fi mai săracă, mai aspră, mai lipsită de speranță.

Oamenii rari sunt punți între inimi. Sunt dovada că încă există frumusețe în autenticitate și putere în blândețe. Ei ne arată, prin simpla lor existență, că nu trebuie să fii zgomotos pentru a fi auzit și că tăcerea, atunci când vine din profunzimea sufletului, poate spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Poate că nu îi întâlnim des, dar atunci când apar, ei schimbă ceva în noi. Ne fac mai atenți, mai sensibili, mai umani. Și ne amintesc că adevărata măreție nu stă în a cuceri lumea, ci în a atinge inimi – uneori, doar printr-o tăcere plină de lumină.

Astăzi l-am ascultat pe Sorin Grindeanu vorbind din Parlament. Dumnezeule, ce bucurie s-a revărsat peste popor, de parcă mâine ar urma să curgă lapte și miere din cer. Așa ne-au promis, cu aceeași siguranță solemnă, toți cei care au condus această țară timp de 36 de ani. Și, Doamne, cât de frumos știu să vorbească atunci când nu fac nimic!

Dar mă întreb: nu sunteți voi aceiași care, mână în mână cu PNL, UDMR, USR și toate combinațiile posibile, ați muls poporul acesta până la sânge? Nu sunteți voi aceiași care ați jefuit și ați îngropat fabrici, uzine, resurse, speranțe? De 36 de ani înșirați vorbe mari: „reforme”, „reindustrializare”, „dezvoltare”, dar în spatele acestor cuvinte s-a ascuns doar vânzare, distrugere și jaf.

Astăzi, ni se spune din nou că viitorul e luminos. Dar realitatea e că în 30 de zile economia românească se va prăbuși, sufocată de taxe, impozite și datorii. Și atunci vă întreb, domnilor: din ce veți mai stoarce? Din ce veți mai hrăni monstruosul aparat bugetar pe care l-ați creat doar pentru a vă menține privilegiile?

Cât timp poporul rabdă, voi vă prefaceți că oferiți soluții. Cât timp oamenii mai cred, voi mințiți cu și mai multă tărie. Și totuși, roata istoriei nu iartă. Nicio minciună nu poate dăinui la nesfârșit. Când totul va fi secătuit, când nu va mai fi nimic de furat și nimeni de jecmănit, atunci discursurile voastre vor suna a gol chiar și pentru cei mai creduli.

Până atunci, însă, continuați să promiteți lapte și miere. Poporul știe deja că din vorbele voastre nu curge nimic altceva decât amăreală și suferință.

Un nou tip de politician a învățat, nu să conducă pentru binele cetății, ci să devină un falsificator celebru, o lichea abilă, un meșteșugar al desfigurării ordinii firești. Dacă înainte răul se ascundea în umbre, astăzi se afișează la lumină cu tupeu, sub pretextul normalității.

Am văzut, într-un interviu dat în 2002, cum un torționar criminal își povestea faptele cu o „mândrie omenească” ce sfidează rațiunea. Spunea că, până în 1953, intelectualii au fost lichidați cu bestialitate pentru „păcatul” de a fi absolvit o universitate, aici sau în străinătate. Iar fiara roșie îi numea „filfizoni”, cu un dispreț care îngheață sufletul.

Durerea mea nu se naște doar din cruzimea trecutului, ci și din gestul regimului de după 1990, care a răsplătit aceste hiene cu pensii fabuloase, în timp ce victimele lor au rămas cu traume și sărăcie. Chinurile prin care au trecut mii de oameni sunt de domeniul inimaginabilului: nimeni nu scăpa, pentru că trebuiau „să rezolve cât mai multe căpățâni pe noapte”. Astăzi, unii dintre acești călăi încă trăiesc nederanjați, protejați parcă de o complicitate mută, ca și cum prezența lor ar fi necesară pentru a ne reaminti cine hotărăște, de fapt, dreptul la viață.

Românul, prin credința populară, a dat acestor spirite întunecate un destin aparte: cel de a se întoarce mereu să ne bântuie, să distrugă valoarea spirituală și să umbrească lumina harului divin. Blestemul pare a se perpetua, iar opinia publică trădează o toleranță ciudată, aproape de neînțeles.

De ce suntem mereu urâți, prigoniți, tratați ca dușmani ai propriei intelectualități? Se va mai putea oare repara experiența Piteștiului? În prezent, un politician celebru, aflat la vârful puterii, explică totul printr-o frază cinică: „facem ceea ce vedeți pentru că putem și știm ce facem…” Cinismul acesta nu este altceva decât un ecou al tiraniilor care au mutilat omenirea de-a lungul secolelor.

Începutul de mileniu pare să pregătească o nouă ofensivă împotriva credinței. Iar oamenii, credincioși sau nu, copleșiți de deznădejde, riscă să se lepede de Dumnezeu și să accepte tot ce este putred, corupt și rușinos.

Decadența politicului, unită cu morala de joasă speță, scoate la suprafață un tablou sumbru: oameni descompuși, lenea mintală cultivată sistematic și o cacofonie democratică unde libertatea rămâne doar o vorbă goală.

De aceea trebuie să strigăm: A ști pentru a putea, acum! A ști ce am fost, ca să nu repetăm. A ști cine ne calcă în picioare, ca să ne ridicăm. A ști că libertatea nu se câștigă prin compromis, ci prin luciditate și curaj.

Un nou tip de politician a învățat, nu să conducă pentru binele cetății, ci să devină un falsificator celebru, o lichea abilă, un meșteșugar al desfigurării ordinii firești. Dacă înainte răul se ascundea în umbre, astăzi se afișează la lumină cu tupeu, sub pretextul normalității.

Am văzut, într-un interviu dat în 2002, cum un torționar criminal își povestea faptele cu o „mândrie omenească” ce sfidează rațiunea. Spunea că, până în 1953, intelectualii au fost lichidați cu bestialitate pentru „păcatul” de a fi absolvit o universitate, aici sau în străinătate. Iar fiara roșie îi numea „filfizoni”, cu un dispreț care îngheață sufletul.

Durerea mea nu se naște doar din cruzimea trecutului, ci și din gestul regimului de după 1990, care a răsplătit aceste hiene cu pensii fabuloase, în timp ce victimele lor au rămas cu traume și sărăcie. Chinurile prin care au trecut mii de oameni sunt de domeniul inimaginabilului: nimeni nu scăpa, pentru că trebuiau „să rezolve cât mai multe căpățâni pe noapte”. Astăzi, unii dintre acești călăi încă trăiesc nederanjați, protejați parcă de o complicitate mută, ca și cum prezența lor ar fi necesară pentru a ne reaminti cine hotărăște, de fapt, dreptul la viață.

Românul, prin credința populară, a dat acestor spirite întunecate un destin aparte: cel de a se întoarce mereu să ne bântuie, să distrugă valoarea spirituală și să umbrească lumina harului divin. Blestemul pare a se perpetua, iar opinia publică trădează o toleranță ciudată, aproape de neînțeles.

De ce suntem mereu urâți, prigoniți, tratați ca dușmani ai propriei intelectualități? Se va mai putea oare repara experiența Piteștiului? În prezent, un politician celebru, aflat la vârful puterii, explică totul printr-o frază cinică: „facem ceea ce vedeți pentru că putem și știm ce facem…” Cinismul acesta nu este altceva decât un ecou al tiraniilor care au mutilat omenirea de-a lungul secolelor.

Începutul de mileniu pare să pregătească o nouă ofensivă împotriva credinței. Iar oamenii, credincioși sau nu, copleșiți de deznădejde, riscă să se lepede de Dumnezeu și să accepte tot ce este putred, corupt și rușinos.

Decadența politicului, unită cu morala de joasă speță, scoate la suprafață un tablou sumbru: oameni descompuși, lenea mintală cultivată sistematic și o cacofonie democratică unde libertatea rămâne doar o vorbă goală.

De aceea trebuie să strigăm: A ști pentru a putea, acum! A ști ce am fost, ca să nu repetăm. A ști cine ne calcă în picioare, ca să ne ridicăm. A ști că libertatea nu se câștigă prin compromis, ci prin luciditate și curaj.

SATIRĂ. ÎNCĂIERAREA NATIEI, EXTAZUL CONSPIRAȚIEI! Mai are leac oare zăpăceala asta generală? Jurisprudența, morala publică, biserica mai pot stinge acest balamuc,acest delir, nemaipomenit nemaivăzut?

Această nebunie colectivă? Că statul și instituțiile sale…mai mult toarnă gaz pe foc! În știința dreptului încăierarea sau bătaia generală este o infracțiune la care participă mai multe persoane fără sa se stie de la cine și de la ce a pornit gâlceava. Și nici care dă mai tare cu pumnul și care o încasează nu contează.

Încăierea îi privește pe toți participanții.Exact ce trăim cu toții zi de zi! Iar răspunderea este pentru fiecare participant.Agravante sunt împrejurările când moare cineva ori este schilodit.

Iar pentru asta răspund toți… cu pensiune completă la pârnaie.Iar noi dacă nu ne astâmpărăm FMI-ul ne așteaptă.

În societatea românească această suduială generală a început spre sfârșitul anului trecut mocnind discret până la tornada alegerilor.

Atunci vâlvătăile a cuprins întreaga fire…întreaga țară! S-au extins virulent în familie între prieteni, colegi de muncă și chiar la cârciumă.

Cheflii s-au luat și ei la harță. Adio prietenie de pahar!

Acum sunt la modă mârâielile, scrâșnelile din măsele și înjurăturile cât mai vulgare și mai veninoase! Celebra recomandare a lui Sir Ion Rațiu,de a ne lupta până la ultima picătură de sânge pentru ca adversarul să aibă posibilitatea de a ne combate a căzut în desuietudine.

Ca de altfel și democrația la care tot aspirăm dar nu o putem atinge.Dușmanul , indiferent care o fi( posibil să se ascundă chiar în fiecare dintre noi)jubilează! Obiectivul ,,divide et impera’’a fost implementat cu succes și funcționează impecabil! ***
Mergi în parc cu nepotul și ăsta ochește un piticuț ca și el.Folosind infailibila formulă…vrei să fii prietenul meu?…Gata! Alianța s-a încheiat! Tu privești curios și îngrijorat în jur să vezi în a cărei sferă de influiență se află prietenul nepotului și răsufli ușurat.Piticul se află sub hegemonia unei bunicuțe agere plăcută la înfătișare …blânda și inofensivă ca o zambilă! Te apropii surâzând să o saluți politicos și te și ia în primire.

Ați auzit dom’le ce vor să facă ăștia arză-i-ar focul!? Și dă-i și toarnă! Ești nu ești de acord trebuie să iei o hotărâre.Îți iubești nepotul? Ești interesat să-i protejezi prietenia? Apoi atunci nechează bădie! Dă din cap afirmativ până te ia cervicala! Mai faci doi trei pași să te îndepărtezi de bunicuță dai nas în nas cu nepotul de văr, abia ieșit din adolescență. Vai de barba ta cea albă .Te-a văzut că stai de vorbă cu bunicuța…suveranistă negreșit! Instant își țuguie buzele disprețuitor( aceleași care acum câțiva ani iți zâmbeau larg…oprite doar de urechi, când îi aduceai ouă kinder cu surprize)mai ridică și o sprânceană și -ți aruncă un imperceptibil…’nă ziua unchiule! Te uiți amuzat la el si privirile îți cad pe un nou tatuaĵ de pe umărul stâng. Unul așa în curcubeu arcuit . Of …of lume dragă cine să te mai înțeleagă?

Ioan Bodea observatorul care s-a zăpăcit de tot și ar da un regat unuia care s-ar pricepe să împace pe bunica zambilică cu nepotul multicolor tatuat pe umărul stâng.

Europa traversează o perioadă de cumpănă, nu doar economică, ci și morală. Este o criză multiplă, în care lipsa de pricepere a liderilor, nesocotirea valorilor tradiționale și ignorarea principiilor divine amenință să arunce continentul într-un haos de proporții istorice.

Dincolo de cifrele reci ale economiei, de recesiuni și datorii, se ascunde un gol mult mai periculos: golul moral. Europa de astăzi, condusă de politicieni preocupați mai mult de interese imediate sau de jocuri de putere, a pierdut busola morală. Lipsa de viziune, de înțelepciune și, mai ales, de frică de Dumnezeu, creează terenul propice pentru dezastru.

Criza economică nu este doar o succesiune de cifre negative, ci rezultatul unor decizii luate fără judecată, fără responsabilitate și fără a contempla consecințele pe termen lung. Fiecare neglijență, fiecare compromis discutabil, fiecare decizie luată din interese politice sau financiare imediate reprezintă o scânteie care poate aprinde focul unui dezastru mult mai amplu.

Fără reper moral și fără Dumnezeu, Europa riscă să devină un teritoriu al instabilității și al pierderii identității. Focul acestui dezastru nu va fi doar economic, ci și spiritual – o pierdere a busolei care a ghidat civilizația europeană de secole.

Popoarele europene, dacă nu se vor trezi la realitate, vor asista neputincioase la cum structurile sociale, economice și morale se prăbușesc, iar liderii incapabili să inspire sau să conducă cu înțelepciune vor fi martorii propriei neputințe.

Europa poate fi salvată, dar numai dacă se recuperează legătura cu valorile fundamentale: responsabilitate, dreptate, moralitate și credință. Numai prin întoarcerea la Dumnezeu și prin reinstaurarea adevăratei priceperi în conducere poate continentul să evite dezastrul care pândește la orizont.

Fără acestea, rămâne doar dezastru și foc – un avertisment grav pentru generațiile care vin și pentru liderii care încă mai pot alege să schimbe cursul istoriei.

Văd, cu tristețe și revoltă, cum românul de astăzi nu mai suportă adevărul. Nu-l revoltă hoțul, nu-l arde minciuna, nu-l deranjează impostura. Dar când cineva îi spune adevărul gol-goluț, sare cu înjurături și ură.Dragi profesori, dragi părinți, voi care astăzi mă înjurați pentru că scriu ce alții tac: amintiți-vă un lucru simplu – nici guvernul, nici miniștrii, nici primarii, nici președintele nu v-au pus până acum pe masă pensiile și salariile. Noi, cei care muncim din greu în privat, am ținut în viață acest stat putred. Din munca noastră, din taxele și sudoarea noastră s-au plătit lefuri și pensii.

Dar voi ce ați făcut pentru noi? În loc să ne sprijiniți, v-ați ridicat împotriva noastră. În loc să înțelegeți, ați preferat să scuipați, să înjurați, să ne arătați cu degetul. Și, ca și cum asta n-ar fi fost destul, ați făcut ceea ce doare cel mai tare: ați hrănit economiile altor națiuni și ați sărăcit-o pe a voastră.Uitați-vă în jur: mergeți la mall și umpleți sacoșele cu marfă adusă din import. Haine, încălțăminte, lenjerie intimă – absolut totul vine din fabricile altor popoare. În frigiderele voastre găsiți mere poloneze, roșii turcești, castraveți grecești și cartofi franțuzești. Beți lapte adus din Germania și mâncați carne congelată care a călătorit mii de kilometri. Vă îmbrăcați cu haine făcute în China, Pakistan sau Bangladesh și vă încălțați cu pantofi produși în Vietnam.Folosiți telefoane fabricate în Coreea sau America, benzină importată, energie cumpărată din afară. Până și pâinea voastră de toate zilele e făcută, de multe ori, din grâu adus din Ucraina. Și atunci vă întreb: ce ați mai lăsat românesc în viața voastră? Ce economie mai susțineți voi, cei care strigați că vreți pensii mai mari și lefuri mai grase?Ați ajuns să trăiți din munca noastră, dar banii voștri îi aruncați dincolo de graniță. Cu fiecare leu cheltuit pe marfă străină, ați săpat mai adânc groapa acestei țări. Și acum, cu o nerușinare fără margini, cereți să vi se dea mai mult, în timp ce nu ați fost în stare să apărați ceea ce era al vostru.Îmi pare rău să vă spun, dar de azi înainte nu mai putem. Nu mai putem plăti lefuri și pensii, pentru că voi înșivă ați ales să le otrăviți sursa.

Noi muncim, dar munca noastră e pusă pe rug, pentru că în loc să cumpărați de la noi, ați preferat să faceți bogat străinul. Adevărul doare.

Și astăzi vi-l mai spun o dată, chiar dacă mă veți înjura din nou: viitorul vostru nu vi-l fură nici guvernul, nici miniștrii, nici președintele. Vi-l furați singuri, cu fiecare aliment, cu fiecare haină, cu fiecare litru de combustibil cumpărat din import.Nu v-ați pierdut doar țara. V-ați pierdut și conștiința.