În fiecare an, odată cu lumina sărbătorilor – fie că e Paștele, Crăciunul sau o simplă zi de duminică în care sufletul tânjește după liniște – ne dorim să regăsim un sens mai curat, mai viu. Printre cuvintele oamenilor mari care au știut să spună simplu lucruri esențiale, un loc aparte are urarea lui Octavian Paler, pe care o împărtășim și vouă cu toată inima asa cum am primit-o si noi:

“Să nu dați voie nimănui să vă strice Sărbătoarea!
Întoarceți-vă cu fața spre cei care vă zâmbesc.
Mergeți să-i vizitați pe cei ce vă deschid ușile.
Răspundeți-le celor care vă scriu și nu vă supărați că nu primiți mesajele care nu vin.

‘Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.’
Este cea mai frumoasă chemare rostită vreodată.

Degeaba am pregătit toate băuturile dacă paharul se umple de lacrimi.
Cam câte sărbători credeți că mai prindem?!
Dumnezeu știe…
Dar astăzi suntem aici și o să facem din această sărbătoare una pe sufletul fiecăruia.

Fiți iubirea de care aveți nevoie.
Fiți inima în care vreți să vă păstreze ceilalți.
Fiți pacea pe care o căutați.
Fiți sărbătoare pentru voi și pentru cei care au nevoie de voi.

Nu lăsați bosumflații și nemulțumiții să câștige.
Fiți bucurie dacă vreți să fie Sărbătoare!”

Cuvintele acestea nu sunt doar o urare. Sunt o lecție. Un ghid simplu către ceea ce contează cu adevărat.

Într-o lume care ne cere să fim grăbiți, să reacționăm, să comparăm, să ne supărăm, să răspundem imediat sau să ne justificăm absențele, această chemare ne aduce aminte să fim pur și simplu prezenți.

Să fim lumină. Să fim recunoștință. Să fim sărbătoare.

Așa că… indiferent ce ai în farfurie, câți oameni îți trec pragul, dacă ai primit sau nu mesajul pe care-l așteptai — lasă-ți inima să se deschidă și fă loc bucuriei. Și poate, chiar azi, vei fi exact ceea ce are cineva nevoie să simtă: un om senin, cu pacea în glas și iubirea în gesturi.

Să aveți o Sărbătoare a sufletului – caldă, adevărată, cu lumină și oameni buni aproape.

La 23 martie 1813, în mahalaua Târgului‑din‑Lăuntru din Bucureşti, se năştea un om care avea să lege, printr‑o singură biografie, lirica, gazetărie, arheologia de început şi idealul naţional: Cezar Bolliac.

Format la „Sfântul Sava” sub ochiul tutelar al lui Ion Heliade Rădulescu, Bolliac debutează în 1836 cu Curiosul, prima lui gazetă, şi îşi toarnă nemulţumirile sociale în versuri lirice de factură romantică. Imediat îşi dă seama că poezia singură «nu sparge zidul», aşa că transformă coloanele ziarelor în baionete: Poporul Suveran (1848) devine portavocea Revoluţiei paşoptiste, iar mai târziu Buciumul şi Trompeta Carpaţilor stârnesc ecoul unionist.
Editează şi conduce mai multe publicaţii: „Curiosul” (1836), „Poporul suveran” (1848), „Expatriatul” (1849), „Buciumul” (1862), „Trompeta Carpaţilor” (din 1865). Colaborează şi la „Convorbiri literare”, „Curierul Românesc”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Steaua Dunării”, „Vestitorul Românesc” ş.a.
Articolele sale marchează geneza publicisticii politice româneşti moderne.
Alte domenii care îl preocupă sunt literatura, teoria şi critica literară, folcloristica (pe care o tratează ca estetician, moralist, istoric şi poet).

Membru al Societăţii Filarmonice şi, din 1843, al societăţii secrete „Frăţia”, Bolliac intră în prim‑planul mişcării paşoptiste.
Se implică în pregătirile revoluţiei de la 1848, făcând parte din „Societatea filarmonică”, recomandat de profesorul său de la „Sfântul Sava”, Ion Heliade Rădulescu (din 1835) şi din societatea secretă „Frăţia” (apărută în anul 1843).
În timpul revoluţiei, participă la mai toate acţiunile importante, incită populaţia capitalei să iasă pe străzi şi să sprijine „Constituţiunea” („Proclamaţia de la Islaz”) în faţa domnitorului Gheorghe Bibescu, este numit secretar al Guvernului Provizoriu apoi vornic al capitalei. După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, unde stă până în 1850, când se refugiază la Paris. Militează, prin ziarul creat de el aici, „Expatriatul” (1849), pentru unirea tuturor românilor prin revoluţie.

În iunie 1848 citeşte mulţimii Proclamaţia de la Islaz şi este numit vornic al Capitalei în Guvernul Provizoriu. Când revoluţia e înfrântă, fuge în Transilvania, apoi la Paris, unde lansează Expatriatul – ziar‑manifest pentru unirea românilor prin revoluţie.

Revenit acasă la mijlocul lui 1857, conduce Monitorul Adunării ad‑hoc şi face campanie deschisă pentru dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859).
Revenind în ţară, la mijlocul anului 1857, devine director al „Monitorului Adunării Ad-hoc”, susţinând unirea. În timpul pregătirilor electorale, optează pentru dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

În 1867, deputat fiind, îşi pune amprenta pe reforma monetară, relevând, rolul baterii monedei în întărirea suveranităţii naţionale.

Îmboldit de romantismul epocii, Bolliac străbate Dealurile Tohanului, Pietroasa, Grădiştea de Munte şi scoate la lumină vestigii dacice. Deşi metodele sale erau mai curând de amator pasionat, spiritul său de pionier a deschis apetitul societăţii pentru trecutul material al naţiunii. În paralel, culege balade, proverbe, basme, pe care le tratează nu doar ca „poveşti”, ci ca mărturii identitare.
Este unul dintre cei mai activi participanţi la evenimentele timpului său, însemnătatea omului politic, publicistului, literatului, a puternicului animator şi propagator al ideilor moderniste din această perioadă extrem de plină de schimbări, pe toate planurile, creşte enorm în pondere în opera lui.
Întreaga lui activitate – de la baricadă la şantier arheologic – a fost subordonată ideii de naţiune liberă, modernă, europeană.

Cezar Bolliac s‑a stins pe 25 februarie 1881, la 67 de ani. A lăsat în urmă o lecţie mereu actuală: cuvântul tipărit şi fapta curajoasă pot îndoi hotarele prezentului şi pot ridica, din ruine şi din vis, o ţară nouă.