“Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor, ci statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor.
Ca-n colonii. De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante.
Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne zbatem, ci ei – ca să ne sugă mai bine.
Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă.
De-aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De-aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De-aceea suntem ţara lui “a-da, bine-bine, lasă-lasă”.
Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină.”
Petre Țuțea
