Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistică 1870 – 1877
„Timpul” adusese ştirea că softalele ar avea cutezanţa nu numai de a trece prin România, ci chiar de a petrece o zi în Bucureşti, şi sfătuieşte pe băieţii decoraţi de a reveni de la hotărârea lor pentru a evita orice turburări. Nouă ni se pare că pericolul turburării s-ar putea evita dacă li s-ar îngădui”docţilor magnaţi” petrecerea a 24 de oare – în beciurile poliţiei. Dar ceea ce e caracteristic pentru vremea noastră, pentru”putrejunea mărului „, este că se găsesc organe care să ieie asupră-le apărarea acestor băieţi, care, în loc să înveţe carte şi să-şi împlinească prin învăţătură ştirbăturile fireşti ale minţei lor, pleacă să complimenteze pe turc cu o bandă de ţigani în urma lor. Acest organ e”Trompeta Carpaţilor”, care se esprima astfel:
De câteva zile s-a dat vorba prin Bucureşti că studenţii maghiari cari s-au dus la Constantinopole ca să prezente generalissimului armatei otomane, Abdul-Kerim Paşa, o sabie de onoare în semn de omagiu pentru succesele repurtate contra armatei panslavismului la întoarcerea lor de acolo şi-ar fi propus a vizita şi capitala românilor, ca călători şi în acelaşi timp aflăm că agenţi umblă în toate părţile, îndemnând pe studenţii români a merge să facă acestor oaspeţi ai noştri, la sosirea lor, o demonstraţiune ostilă.
Noi n-am putut crede nici chiar pe roşii capabili de o asemenea insultă nobililor juni pelerini, care este o insultă, nouă (cui nouă?), o insultă simţimintelor celor mai nobili, principielelor celor mai înalte de toleranţă şi de respectul conştiinţei şi care ne-ar arăta într-un grad de sălbătecie în care, spre mândria noastră de români, n-am fost nici în timpii barbariei.
O notiţă însă în jurnalul Timpul de vineri, 14 ianuarie, pe care o cetim cu mirare uimită, nu ne mai lasă nici o îndoială că o asemenea propagandă s-a făcut şi că în complicitate cu redacţiunea Românului a căzut şi redacţiunea jurnalului Timpul.
Poreclirea de softale pre elita junimii maghiare, docţi magnaţi din universităţi, cu curagiul convieţiunei lor, duşi preste ape şi preste munţi, iese dintr-o foaie care se zice cea mai serioasă în România, conservatoare şi gravă, presupusă a fi şi mai ştiutoare de regulele bunei-cuviinţe, de respectarea opiniilor politice şi de obligaţiunile ospitalităţii.
Urmează apoi invective şi esclamaţii teatrale la adresa”Timpului”, după care Trompeta binevoieşte a zice:
Trecem preste toate; preste insulta însă adusă nobililor vecini cari vor să se întoarcă prin ţara noastră din pelerinagiul lor nu putem trece.
Ce fel! Domnule redactor, ţara noastră, renumită pentru toleranţa şi ospitalitatea ei, deschisă totor opiniunilor, totor credinţelor să se închiză onorabilităţilor cari vor să o viziteze ca vecini amici, fără nici o ură, fără nici un spirit de dezordine, pentru că aceştia nu se închină panslavismului şi arată simpatie reformelor liberali în Orient, simpatie bunului nostru suzeran, cu care suntem în cei mai buni termini, cu cari tractatele şi voinţa naţională cere să fim amici?
Noi credem că aceşti nobili pelerini ar fi putut trece prin Moscova şi Petersburg fără să li se facă insulta ce li se face în România de către un jurnal bine născut, bine crescut, serios şi conservator, inamic, al oricării dezordine.
Treceţi fără sfială, buni vecini, cu credinţele voastre, cu opiniunile voastre, prin România, prin capitala ei; opriţi în primul hotel, mergeţi în uniformele voastre în theatrul cel mare şi fiţi bine încredinţaţi că nu se va găsi un singur june român asupra căruia să fi avut o cât de mică influenţa cele zise vineri în jurnalul Timpul. Din contra, veţi avea poate strînsori cordiali din animă, pentru că nu politia străină regulează societatea română.
Asemenea câteva scăpări sau greşele ale unui jurnal care voieşte să acrediteze că s-a născut matur, că este conservator şi prin urmare tolerent, dacă nu mai mult, pentru toţi cari manifestă spirit conservator, adică contra revoluţiunilor – ceea ce netăgăduit au manifestat în data aceasta ungurii; când un jurnal ca Timpul, cum a vrut să se recomande Timpul, face asemeni lucruri el se degradă din zi în zi şi dă pretexte altora să facă patriotism din nou şi să deschisă alte jurnale pentru acelaşi număr de cetitori, pentru oameni de aceleaşi credinţi, dară cari zic că le-ar plăcea un limbagiu mai demn, o purtare mai convenabile şi o limbă mai curată.
N-ar crede cineva ochilor săi proprii că aceste şiruri sunt scrise în România.
Dar faţă cu această înfruntare, făcută lumei întregi, noi ne vom abţine cu toate acestea de la orice esclamaţii şi vom relata numai fapte.
Studenţii germani din Viena, desigur inamici vii ai panslavismului, le-au trimis softalelor un”pereat!”.
Studenţii din Berlin, asemenea inamici ai panslavismului, le-au trimis pe cale telegrafică un frenetic”pereat!”.
În fine chiar senatul universităţii din Pesta au hotărît să ieie cele mai stricte măsuri contra banalităţilor unor nevrâsnici cari nu se sfiesc de a trage în cercul patimilor lor de rând sacrificiile pe cari micele state de preste Dunăre le-au făcut pentru o cauză până acuma încă sfântă. Departe de noi de a fi panslavişti. Dar un stat de cămătari, risipitori şi hetere, cum durase de-o mulţime de ani în Constantinopole, hrănindu-se din esploatarea neomenoasă a populaţiilor agricole şi a breslelor orăşeneşti, era ceva neauzit pe continentul european, mai ales în veacul nostru.
Şi contra acestui sistem s-a ridicat Serbia, având în parte-i sfinţenia muncei şi a culturei, o administraţie regulată şi îngrijitoare, o justiţie solidă, finanţe neâncurcate, o stare economică a populaţiilor modestă, dar înfloritoare. Şi toate aceste bunuri ale ei, morale şi materiale, le-a pus în cumpănă în faţa unui stat condus de femeile din harem şi de cămătari din Bizanţ.
Nu e până astăzi popor care ţine câtuşi de puţin la demnitatea sa care, contrar poate din raţiuni politice mişcării slave, să nu fi manifestat totuşi simpatii „involuntare„ pentru Serbia, sau să fi păstrat cel puţin tăcerea. Cele mai vehemente organe”germane” au atacat pe ruşi şi panslavismul, dar n-au apărat pe turci. Distinguendum est.
Numai două neamuri s-au asociat în lauda turcilor, maghiari[i] şi evreii din Austria. Astăzi li se mai asociază şi redactorul „Trompetei „.
Să li fie de bine.
Că guvernul austro-ungar să ţie diplomaticeşte cu turcii e de esplicat prin raţiunile sale de stat care trebue să domnească ori şi unde, pentru a face cu putinţă existenţa. Pentru ca să exişti, sacrifici ceea ce iubeşti, necum ceea ce-ţi este indiferent – un punct de vedere foarte egoist, dar întemeiat pe instinctele curat animalice ale naturei omeneşti. Dar când tinerimea unui popor care nu are, nici poate avea asemenea raţiuni de stat îşi manifestează într-un mod atât de brutal şi în dispreţul lumii simpatii atât de barbare, atunci cu drept cuvânt ne ‘întrebăm ce popor este acela care i-a dat naştere? Ce fiare vor deveni aceşti bipezi vertebraţi când vor mai avea şi raţiuni reci pentru acţiunile lor?
Mai adaogă la toate aceste consideraţii şi modul cum ne tratează ungurii prin ziarele lor şi cum regularisesc pe conaționalii noştri de peste Carpaţi şi tabloul e complet.
Toleranţi suntem şi creştini, dar, oricât de creştini, toate acestea trebuie să aibă o margine – şi marginea este escortarea poliţienească a softalelor până la graniţă, pentru a evita scandalele între publicul român şi”nobilii oaspeţi” ai ”Trompetei”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IAȘI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 190